Hot City - Cultura urbana feminina

Nuntile ca nuntile. Eu le detest. Dar e musai sa fie facute, inteleg eu. Sau daca nu inteleg mi se sufla cu indignare din public.

Nuntile astea sunt oricum niste petreceri demonstrative in care mirele si mireasa sunt mai putin importanti. Ideea este sa se distreze maximum rudele. Sa se duca vestea de cum a fost pestele de data asta. Un peste mult mai reusit decat la alte nunti similare de anul asta. Cam asta inteleg eu despre subiect.

Oricum ea, mireasa ar trebui sa se multumeasca cu faptul ca o data in viata (hopefully) poarta o asemenea rochie alba, frumoasa si aberant de scumpa. Acum are ea momentul ei de magie, cand ar trebui sa plesneasca de incantare. Este asa de importanta incat ajunge sa fie furata. Apoi este asa de dorita, incat va fi rascumparata la microfon, avand pe post de negociator o dizeuza grasa intr-o rochie neagra cu paiete. Va ajunge inapoi la propria nunta dupa ce se trec dintr-un buzunar al casniciei intr-unul al nuntasilor ceva bani si niscaiva sticle de whisky de calitate.

El, mirele, trebuie sa bea pana cade sub masa. Ca doar o data in viata (hopefully) se insoara. Totusi, trebuie sa mai fie in stare sa treaca ca un titirez pe la fiecare masa de nuntasi. Si sa distreze rubedeniile facandu-le complimente ca au slabit. Trebuie sa mai danseze cate o matusa bogata, care sigur a adus un plic gros. Si sa se traga deoparte cu cate un unchi libidinos, sotul matusii de mai sus, care sa-i susure la ureche sfaturi de cum se incaleca nevasta.

Asta e cu nuntile. Dar culmea e ca odata ce s-a terminat cu evenimentul asta, mirele si mireasa intra intr-o melancolie a evenimentului. Si vor sa prelungeasca starea asta de magie pe care au simtit-o la nunta. Si cum sa reuseasca altfel, decat cu ajutorul pozelor si a casetei de nunta. Si sa fie sanatosi. Daca nu ar chinui pe nimeni cu vizionarea acestor relicve, toate bune.

Dar proaspetii insuratei nu au angajat degeaba un cameraman bengos si un fotograf imprumutat cu greu de la alte nunti. Ei au vorbit cu acesti doi reprezentanti de baza ai nuntii, deveniti acum parte din familie, sa prinda in cadru pe fiecare dintre cei prezenti macar o data. Astfel incat tu, nuntas, trebuie sa vii sa te vezi macar pe tine acolo, daca nu ai bunul simt sa vrei sa-i mai vezi inca o data pe miri. Cum au pupat mana nasilor, cum au muscat din piscot, cum s-au calcat in biserica pe picioare, cum au taiat tortul alb si cu etaje multe.

Eu zic ca am avut bun simt. N-am chemat pe nimeni sa se extazieze impreuna cu mine si fostul meu sot la pozele rezultate. Si nici nu am pus filmarea de la nunta pe un ecran cat mai mare, cu intentia de a ne rade toti si a comenta micile intamplari care fac o nunta memorabila. Cred ca, daca ai fost prezent, sunt sanse cu atat mai mari sa nu mai vrei sa vezi inca o data dansul miresei. Indiferent ce mireasa.

Si cand cineva ma cheama sa ma uit la asa ceva, imi vine sa ma sinucid ritualic, cu mult tam-tam. Noroc ca nu m-am mai dus pe la nunti. Si atunci nu a mai fost cazul sa fiu chemata sa revad momentele palpitante. Si sa tresar la suma de mici bucurii care au alcatuit deliciul nuntasilor.

Dar pentru ca asta e un obicei impamantenit, aici eu, divortata, sunt ciudata. Iar toti ceilalti perfect normali, traiesc cu frica. Tin fundul vesnic strans cand ma duc intr-o vizita de oameni insurati. Si mai ales de curand. Sunt ingrozita ca s-ar putea sa scoata albumul in care sunt 324 de instantanee cu momentul in care mireasa traverseaza biserica cu voalul pus. Si apoi, dupa ce ma uit la toate si ma extaziez si eu cred ca tocmai ce-am scapat, se intampla ta-daaa! Se pune caseta cu nunta. Si trebuie sa ma abtin sa nu vomit in liniste pe canapé, cand se danseaza pinguinul.