Hot City - Cultura urbana feminina

Clientii sunt de obicei o pacoste. Vreau sa spun cu ‘p’ mare. Cred ca singurii care sunt multumiti de existenta lor sunt cei care incaseaza banii si imi arunca si mie un fel de salariu. Distanta lor de actul facturarii si incasarii ii tine curati pe maini si cu impresia ca ar face ceva normal. Pe de alta parte, apropierea mea ma face sa ma gandesc ca nu e nimic inaltator la mijloc, ci mai degraba pornografic. Prostitutia trebuie sa fie astfel ca sa mearga, nu?



Deci eu sunt cu clientii companiei mele intr-un fel de razboi in care incercam sa tragem linia corecta intre castigurile mele si dorintele lor. Si de obicei duc acest razboi cu sange rece si nu accept sa le vad fata sau sa le aud vocile impertinente, ce dezvaluie o oarecare goliciune a gandirii, fara a plati pretul corect. Desi, sincer oricum nu este corect. Mult mai corect ar fi sa nu exista deloc clienti pe aceasta lume. Dar poate ca asa e doar in cea de apoi, altfel de ce ne-am mai petrece viata apropiindu-ne de ea?



Divaghez. Dupa cum spuneam era o zi normala – eu imi uram clientii si la schimb ii iritam cat puteam de tare. Sau poate ca ei ma urau si de asta ma iritau cat puteau de tare. Eram intr-un fel de simbioza, aveam cu totii motive sa ajungem acasa cu dureri de cap si cuvinte injurioase pe buze. Cateodata, daca vreau sa ma linistesc inainte de a intra pe usa, fac o lunga plimbare in care imi inchipui cum dau cu capul de pereti pe toti trecatorii cu care ma intersectez. Sangele implosca, pielea se invineteste… cateodata, pentru divagatie, imi imaginez ce s-ar intampla daca as avea o bata in mana. Treaba asta ma calmeaza.



O zi ca oricare alta, deci. Si el intra pe usa cu un zambet care a fost in stare sa inmoaie pana si inima secretarei care s-a grabit sa isi inghita felia de sunca cu care tocmai se indopa. Ma incrunt la ea cand vad ca ii intoarce zambetul. In drum spre sala de conferinte mai vrajeste la repezeala vreo doua colege aflate in drum spre buda, pisica gestanta si chiar si fata din poza de la reclama de Cola agatata pe peretele de langa bucatarie. Sunt ultima reduta, mi-am spus.



Il intreb la repezeala ce cauta acolo si ce vrea de la noi. Nu, nu avusesem placerea sa aud de el. Ce stie, ce poate? Vai, stia si putea de toate, iar eu pe langa el eram mai desteapta, interesanta, stilata, fumoasa si asa si pe dincolo decat oricand altcandva in viata mea. Si colaborarea noastra va fi mirifica pentru ca avem impreuna atata inteligenta si creativitate cat nu a mai vazut universul de la crearea sa prin explozie (sau implozie?). Si noi suntem cei mai buni si el cel mai bun si hai sa visam ca traim in cea mai buna din lumile posibile si hai sa uitam de spatiul formal al intalnirii si sa ne minunam ca totusi e posibil ca eu sa exist si el sa ma intalneasca si doamne ce minune minunata si tot asa.



Cam vreo doua ore dupa aceea zambeam ca proasta din posterul de pe perete. Dar pentru ca eu nu eram totusi imortalizata mi-am revenit, am reusit sa las in jos colturile gurii si sa imi dezlipesc ochii de pe pisica gestanta care era inca in extaz. Si i-am trimis un email plin de calcule pe marginea visului sau, i-am insumat ideile grandioase in cifre si i-am explicat ca nu se poate fara o plata. In semn de protest pentru vrajirea pisicii am pus un fee suplimentar si i-am dat furioasa send. De atunci nu am mai auzit nimic de el.