Hot City - Cultura urbana feminina

Poti sa gresesti intr-o relatie avand doar cele mai bune intentii, mai rau, o poti tine asa din greseala in greseala facand eforturi de a repara ce ai stricat mai iainte. De ce se intampla asta? Nu stiu. Sunt zeci si zeci de cauze. ­

­Poate ca in ciuda sentimentelor foarte puternice pe care le ai penru celalat, pur si simplu nu te afli deloc pe aceeasi lungime de unda. Uneori e ca si cum ti-ar fi drag un om dint-un indepartat trib african, o persoana capabila de aceleasi emotii, care foloseste totusi coduri diferite, are o educatie cu totul de neinteles si iti este in felul asta la fel de straina ca un extraterestru. Si atunci comunicarea dintre cesti doi oameni, tu si cel drag, se bazeaza doar pe emotiile de la sine intelese, cele care nu au nevoie sa fie decodate in nici un fel. Poate fi suficient pentru o aventura, ce te faci insa cand simti ca celalat trebuie neaparat sa ramana toata viata langa tine?

In cazul asta se intampla sa faci chiar cea mai mare greseala posibila. Vrei sa iei totul asupra ta. Eu unul asa am facut. Mi-am spus: "bine, nu pot comunica deci este imposibil sa ne rezolvam aceste probleme impreuna. Asa ca eu, marele rezolvator, voi lua in spatele meu aceasta sarcina grea si o voi cara singur, eliberand-o pe ea de o povara."

Singura explicatie pe care o am pentru faptul ca am luat o asa hotarare copilareasca, stupida, de la inaltimea anilor mei de adult si posedand o inteligenta cel putin medie, este ca intr-adevar dragostea te tampeste. Ca procesele chimice din organism iti canalizeaza gandirea pe fagasuri care nici n-ar trebui sa existe.

Pentru ca e o mare greseala. In primul rand, implica gestul de a hotari tu care va fi viata celuilalt, fara ca el macar sa stie despre asta, ce sa mai vorbim despre posibilitatea de a interveni. Si iata cum m-am apucat eu de sacrificii absolut inutile, m-am apucat sa ii dau dreptate in orice discutie, chiar daca cel mai des absurditatea situatiei iesea la iveala si facea mai rau.

Cred ca undeva in strafundurile mintii mele atitudinea asta a fost bazata si pe vechea lectie parinteasca: "In dragoste trebuie sa daruiesti fara sa te gandesti la ce vei primi inapoi." Asta e una dintre axiomele acelea pe care le-am luat de mic copil de bune si pe care nu mi-a trecut vreodata prin cap sa le pun la indoiala. Pana in momentul in care s-a dovedit atat de fatis falsa.

Pentru ca este falsa. Dragostea parinteasca poate fi altruista, cea de frate, cea de aproape, iubim dezinteresat animalele si putem aplica axioma asta in dragostea fata de prieteni. Dar uitam ca dragostea fata de jumatatea noastra pleaca intai de la atractie. Planul pe care se desfasoara este in primul rand chimic. Sigur, exista exceptii, dar ele sunt monstruoase, daca sunteti amabili sa intelegeti cuvantul in sensul lui de baza. Adica nu aceea este calea normala.

De aceea relatia ta cu jumatatea nu poate fi bazata pe daruire cu retur la Sfantu'Asteapta. Dragostea este o lupta, relatia este o competitie, fiecare miscare isi asteapta feedback si rasplata fiindca de asta ai nevoie ca acel om sa fie langa tine si nu te multumesti sa il adori de la distanta.

Tu poti, din cauza educatie, sa crezi asta si sa actionezi in consecinta. Cel mai sigur rezultat ar fi insa ca as mai capata un coleg de scris la aceasta rubrica.