Hot City - Cultura urbana feminina

Episodul 1

Episodul2

Ziua 3: Lisabona este un oras-port dragut. Stateam intr-un hotel central, parcul Eduardo VII era peste drum, piata Marques de Pombal la 2 pasi, iar portul cu zona pietonala la 15 minute. Ne-am plimbat cu un autobuz hop on/hop off, in care ne suiam si ne dadeam jos cand voiam noi, si am facut turul orasului. Ne-am plimbat de ne dureau picioarele, dar a meritat. Lisabona e frumoasa. Incepusem sa iau valeriana, dar nu imi dadeam seama daca isi face efectul. Iubitul, ca sa ma testeze, imi spune ca trebuie sa facem revizia la masina cand ne intoarcem in tara. In mod normal ma enervam instant, revizia presupunand o gramajoara considerabila de bani. Eu am inceput sa rad. Eram bine, deci!

Ziua 4: Am plecat catre aeroport sa ne imbarcam pentru Madeira (Iubitul aflase destinatia finala cand stewardesa din avionul catre Lisabona ne intrebase unde mergem. Eram atat de sfarsita, incat nu am mai tinut cont ca Madeira era surpriza pentru el, oricum avea sa afle...). Eram cu valeriana langa mine. Cu 2 ore inainte de zbor trebuia sa iau o pastila. Cand am pus piciorul in aeroport am devenit din nou leguma, cu „fata de magarus“, cum ma alinta Iubitul, ca sa ma faca sa rad. Am luat repede o pastila, plina de speranta, asteptand sa isi faca efectul. Cand stewardesa a inchis usa de la avion, am mai inghitit una, fara apa. Imi era tare frica. „Mai bine dorm tun decat sa fac iar circ.“, ma gandeam. Pe al treilea scaun de pe randul nostru se aseaza un domn, mai in varsta, in costum, probabil ceva om de afaceri, si isi deschide ziarul. Ador cand, in avion, oamenii de langa mine isi deschid ziarul. Ma linisteste foarte tare sa vad ca un om nu isi ridica ochii de pe un articol interesant, in momentul in care sunt turbulente. E un semn bun, asa mi-am zis mereu. Daca era pericol, isi inchidea ziarul, sau il arunca. Eram cu ochii pe domnul de langa mine, ii studiam cu coada ochiului gesturile. Atata timp cat citea, totul era ok. Decoleaza avionul. Iubitul era in extaz, imi arata cum se vad de sus locurile pe care le vizitasem cu o zi in urma. Eu eram terminata, incepusem deja sa ma uit la ceas.

Nu ma mai foiam, descoperisem ca puteam da din picioare, ca si copii neastamparati. Lumea din jur credea ca sunt nerabdatoare sa ajung in Madeira. Asa si era, numai ca eu abia asteptam sa pot merge iar pe pamant, iar daca avionul ar fi intors si m-ar fi dus acasa la mine, i-as fi fost pe veci recunoscatoare. Miscatul picioarelor ma legana astfel incat sa nu mai simt ca se misca avionul. Figura a tinut pana la aterizarea in Madeira. Insula se afla in ocean, ceea ce inseamna ca curentii sunt la ei acasa. In momentul in care ne pregateam pentru aterizare, a inceput distractia. Curentii erau atat de puternici, incat avionul se misca in toate partile, urca, cobora, scartaia din toate incheieturile. Nu se putea echilibra ca sa aterizeze, era luat de vant. Groaza mea atinsese cote maxime: imi bagasem degetele in urechi, sa nu aud zgomotul, si imi bataiam picioarele haotic, ca sa nu simt miscarile neregulate si deloc in regula, ca sa fac un joc de cuvinte.

Domnul de langa mine se prinde despre ce era vorba in miscarile mele, ma bate pe umar si imi spune in portugheza (dupa ce aflase la decolare ca nu vorbesc aceasta limba, cand imi spusese sa imi pun bagajul sus si eu ma uitam ca boul la poarta noua la el. Abia dupa ce i-am banguit un „inglis, pliz“ si-a dat seama ca e bou si mi-a aratat prin semne ceea ce imi povestise 5 minute in portugheza), pe un ton autoritar, sa nu mai dau din picioare si sa nu mai fiu nervoasa. !WHAT?Eram pe moarte si lui ii ardea de liniste? Avea sa aiba liniste o eternitate la felul in care se zguduia avionul.

Daca ar fi fost o situatie obisnuita, i-as fi explicat calm si politicos care este motivul reactiilor mele. Dar nu era o situatie obisnuita, iar el, in loc sa ma calmeze cu binisorul, asa cum ar face o persoana cu un strop de compasiune, avea tupeul sa ma admonesteze???? Ma imaginam ridicandu-ma in picioare si sarind la gatul lui. Nu aveam sa il las pana nu se facea verde, iar daca avea tupeul sa dea din picioare, i-as fi urlat, in romana, sa nu mai fie nervos, ca oricum va muri de mainile mele. Dar mainile mele erau carpe, picioarele se bataiau din inertie, cat despre vorbit...nu mai aveam voce de mult. Am incercat sa ii spun ceva, dar, vazand ca nu imi iese, cu ultimele puteri, i-am aruncat cea mai plina de ura privire din viata mea. De ce sa mai fiu politicoasa, oricum ne izbeam de stanci. Iubitul strangea tare manerele scaunului si se impingea in picioare, eu...eram praf, dar avionul tot nu reusea sa aterizeze. La un moment dat s-a asezat in dreptul pistei, dar nu se putea indrepta. S-a echilibrat cu greu si, cu multe zguduiri, a aterizat. Lumea a inceput sa aplaude.

Mi-am dat seama ca am fost la un pas de moarte si nu era doar in imaginatia mea, asa cum crezusem pana acum, de data asta toata lumea era de acord cu mine. Nu ma puteam opri din plans, nu stiu daca de fericire ca suntem bine sau de frica pentru ceea ce tocmai se intamplase. Cu greu m-am potolit, ne-am urcat in shuttle si am pornit spre hotel, dupa ce ne-am dat seama ca hotelul nostru era ultimul din statiune, ca autobuzul nu ajunge pana acolo si ca va trebui sa mergem pe jos. La starea in care eram, ma simteam in stare sa ajung inapoi in Berceni pe jos, fara sa ma plang o secunda. Am ajuns in cele din urma la hotel, dupa 20 minute de mers pe jos, pe panta cu serpentine. Madeira este o insula frumoasa, vulcanica, stancoasa. Alternanta munte-mare era superba. Muntii erau foarte inalti si acoperiti de nori.

Tot Funchal-ul („capitala“ insulei) era numai o panta, plina de serpentine. Hotelul era superb, construit pe coasta Atlanticului, cu receptia sus, pe strada pe care se venea de la aeroport, si etajele in jos, spre plaja, astfel incat noi stateam la etajul (-6). Haios. Pana la sfarsitul sejurului nu mi-am dat seama ce trebuie sa fac ca sa ajung la restaurant (care era la -9): sa urc sau sa cobor? Intersectarea mea cu matematicile s-a dovedit inca o data dezastruoasa.

 

Zilele 5 si 6 au fost superbe: cu relaxare la piscina, pe fundal avand sunetul oceanului. Nisipul era negru , dar foarte fin. Hotelul nostru era printre singurele hoteluri binecuvantate cu o fasie de plaja cu nisip. Celelalte ori nu aveau deloc, ori era plina de bolovani, pe care (clar!) nu te puteai aseza. Mancarea era buna, peisajul era mirific, ce mai, un sejur de vis, daca ar fi fost scos din contextul de mai sus. Sigurele incoveniente ce macinau mintea mea psihopata erau soparlele si...oceanul. Le luam pe rand.

-Va urma-