Hot City - Cultura urbana feminina

Episodul 1

Sandwich? In Milano? In luna de miere? Dupa ce iubitul imi spusese ca abia asteapta sa manance o pizza la mama ei acasa, daca ajungem in Italia? No way! „Trebuie sa existe un restaurant prin zona“, imi spun. „Exista un pub”, recunoaste dolofanelul (de aia nu mai putea el, mancase...), dar deschide abia peste doua ore si nu cred ca servesc mancare, si un restaurant care e inchis azi, ca e luni“. „Cum adica, lunea nu se munceste, nu se mananca?“, ma enervez eu.

Dupa socul de care abia trecusem, nu imi doream decat o masa buna, un dus fierbinte si un somn linistitor. Iubitul nu zicea nimic, stia ca daca nu ma hranesc, devin isterica si, la o adica, il mancam pe dolofanel. „Ok, spun dandu-ma batuta, vrem sandwich-uri. 4. De care aveti?“ La care barbatul da incet din cap, inchizandu-si ochii, in semn ca nu ne recomanda produsele respective. Simteam ca explodez, nu imi dadeam seama cum puteam manca ceva, fara sa dam peste cap ordinea din satucul de langa aeroport, unde lunea nu muncea si nu manca nimeni. Vazand ca ma ambalez (cu ultimele puteri, fiind vorba intre noi), receptionerul ne spune ca exista un restaurant la 5 km de hotel, foarte dragut, intr-o padure, restaurant care poate trimite o masina sa ne ia si sa ne aduca inapoi. Imi venea sa intru pe sub gemuletul din spatele caruia ne vorbea si sa il strang de gat. Am dat din cap ca vrem, faza cu stransul de gat petrecandu-se doar in imaginatia mea.

Am mai asteptat 15 minute pana a venit masina, dar a meritat. Daca ma gandesc mai bine acum, cred ca am fost destul de inconstienti sa ne urcam in masina cuiva strain, intr-o tara straina, mai ales Italia. Dar imi era atat de foame, incat nu mai gandeam rational.

Restaurantul era intr-o poienita, cu multa verdeata de jur imprejur. Abia dupa ce am mancat am inceput sa imi revin, sa nu mai vad alb-negru. Am ajuns inapoi la hotel, am facut dusul dupa care tanjisem atat si ne-am bagat in pat. Fusese ok, maine ajungeam in Lisabona si abia atunci va incepe vacanta noastra, ma gandeam.



Ziua 2: Ne trezim de dimineata, luam micul dejun, extrem de saracacios dupa parerea mea (sunca, cascaval, iaurt si lapte. Daca mancai, bine, daca nu, la revedere!) si ne suim in masina care pornea spre aeroport. In momentul in care am ajuns la aeroport, am inceput sa ma transform. Am inceput sa ma agit, eram nelinistita, aveam o privire pierduta si eram moale, ca o leguma. Urma inca un zbor. Imi treceau prin minte mii de imagini, de situatii, de ganduri, fel de fel de modalitati in care puteam muri in avion. Vazusem toate episoadele din emisiunea de pe Discovery, Air Crash Invastigation. Tare proasta mai fusesem! Urmarisem cu sufletul la gura intamplarea cu avionul ce abia decolase din New York si aterizase de urgenta pe raul Hudson, povestea cu Air France-ul ce explodase deasupra Atlanticului...Toate se invarteau in capul meu. Nu mai puteam vorbi, ma simteam sfarsita. Iubitul credea ca glumesc, nu isi imagina ca as putea avea ceva, in conditiile in care mai zburasem de 20 de ori pana atunci, fara sa am vreodata probleme. Momentul in care m-am urcat in avion a fost unul ingrozitor. Imi venea sa trec prin usa pe care o ferecau stewarzii, simteam o groaza inimaginabila si nu imi doream decat sa  ies din cusca aia in care nu puteam respira si care huruia ca un tractor stricat. Tot ce imi amintesc este ca m-am batait tot zborul. Doua ore si jumatate. In continuare simteam ca, daca ma foiesc, nu simt cum sau daca se misca avionul. A fost ingrozitor.

In spatele nostru statea o familie cu un copil. Tot zborul copilul s-a uitat la mine cu niste ochi mari, curios sa vada ce mai fac, ce miscari mai inventez, numai sa nu stau locului. Una dintre stwardese, vazand ca imi e rau, a venit sa stea de vorba cu mine, sa imi spuna ca ea lucreaza de 18 ani cu Lufthansa, ca nu s-a intamplat niciodata nimic, ca va fi totul bine, sa nu imi fie frica. Eu abia vorbeam, parca eram batuta. „Cum putea femeia sa imi garanteze ca totul avea sa fie bine? Intr-o milisecunda se putea intampla ceva si avionul putea exploda. Si atunci eu ce faceam cu garantia ei? Cum ii cer socoteala dupa aia? Ma doare in cot ca ea zboara de 18 ani. Acum, aici, in aceasta cursa, in orice moment, totul se poate duce naibii. Si eu mai am atatea planuri...Trebuie sa mobilam casa, ne-am dorit-o atat de tare. Imi doresc copii, la un moment dat. Nu putem muri acum. Dar nu e dupa noi, Dumnezeu poate ne-a hotarat deja destinul.“  Asta este a mia parte din ce se petrecea in capul meu. Nimic din ce mi se zicea nu ajungea la mine, nici iubitul, nici stewardesa draguta, nici chiar pilotul, cred. Nu stiu cand am ajuns in Lisabona, eram preocupata cu foiala si cu miile de rugaciuni pe care le repetam in gand. Stiu doar ca, odata ajunsi, m-am dus glont spre prima farmacie, sa imi iau pastile. Eram constienta ca mai am 4 zboruri si ca nu ma pot descurca.

La farmacie mi s-a spus ca cel mai tare calmant pe care mi-l pot da fara reteta este valeriana, din plante, care ma ajuta sa ma relaxez si pe care trebuia sa incep sa o iau cu 1 zi inainte de zbor, cate una dupa fiecare masa.. Super! Eram aranjata.

Abia acum incepea vacanta mea.

-Va urma-