Hot City - Cultura urbana feminina

Copilaria e o perioada foarte ciudata in care esti in centrul lumii si pe marginea ei simultan si din care supravietuiesc doar cele mai ciudate fragmente.

Imi amintesc ca in copilarie mergeam de 2 ori pe an la bunica. In sufragerie bunica avea o vitrina mare, inchisa la culoare, din nuc sculptat cu geamuri ce aveau pe ele un soi de model.

In interiorul vitrinii bunica stransese de-a lungul timpului servicii de cafea, pahare, sticlute mici cu alcool, bibelouri si mileuri. Vitrina aceasta era asezata astfel incat sa iti atraga privirea din primul moment in care paseai in incapere, sa iti stea sub ochi pe tot parcursul vizitei, iar la plecare cand te intorceai sa spui la revedere sa te lovesti cu privirea tot de ea.

In mariajul meu eu sunt precum vitrina aceasta: ostentativa, transparenta si imobila.

Citim articole si carti despre importanta comunicarii intr-o relatie, vedem filme in care ni se repeta cu obstinatie ca orice mariaj este sortit esecului daca nu exista comunicare si suntem hotarati sa facem orice ca flagelul muteniei casnice sa nu ne atinga si pe noi pana in ziua in care realizam ca deja suntem bolnavi.

Noi suntem cei care formeaza numarul exorbitant al celor cu casnicii esuate datorita lipsei de comunicare. Noi suntem cei care dupa 2-5-10 ani de convietuire incetam sa mai vorbim cu cel de langa noi.

Nu ne mai povestim unul altuia nimic ce tine de fiinta noastra interioara, impartasim doar intamplari, preocupari casnice si planuri de vacanta. Despre noi, adevaratii noi ascunsi sub zeci de straturi de responsabilitati si indatoriri, nu mai suflam nici un cuvant.

Stau in unele seri alaturi de sotul meu si ma simt ca o piesa de mobilier, sunt acolo, imi fac datoria, adun praf, dar nu particip cu nimic. Din interiorul meu sclipesc pahare, se involbureaza mileuri si mici sticle de alcool se inclina, sunt insa doar automatisme de gandire asezate acolo de nenumaratii ani de relatie.

Dau din cap atunci cand trebuie, combat ideiile ce ar trebui sa ma deranjeze, ma agit sustinand principii care de fapt nu imi apartin si piesa de teatru continua.

Oare ce ar fi daca in seara aceasta mi-as sparge toate geamurile de vitrina invechita si as tipa ca eu nu sunt asa, ca dincolo de fatada aceasta de femeie matura, multumita de viata ei, se ascunde o femeie speriata de viata dar atat de dornica sa o traiasca cat mai intens?