Hot City - Cultura urbana feminina

Datoriile "magraonice" care apar in dreptul numelui meu prin registrele feluritelor banci au inceput parca sa ma apese. Ma intreb daca am facut bine ce am facut. Ma simt incatusat. Cu niste catuse frumoase, ce-i drept. Dar de care, conform desfasuratoarelor bancare, voi scapa peste 32 de ani. Da Doamne sa apuc sanatos varsta asta.

Povestea e simpla. Venit in Capitala cu o sacosa cu haine, am trait de pe o zi pe alta din chirie in chirie. Avand pururea deasupra capului palosul proprietarului de locuinta. Care-mi putea cere in orisice moment sa plec spre alte zari. Ori sa-i platesc mai mult pentru "insalubra" locuinta ce mi-o pusese la dispozitie contra cost. Ucigand in permanenta gandaci din diferite specii. Reparand in permanenta tevi ce se spargeau. Ma simteam ca un etern pelerin, cu bagajul facut in permanenta si sprijinit de tocul usii. La doua date fixe ale lunii imi intra in pojnar un salariu frumos. Pe care-l spulberam pe chestiuni trecatoare. Si ramaneam cu nimic. Gresesc. Ramaneam cu zilele traite, asa cum am decis sa le traiesc. Aveam senzatia ca-mi duc viata pe gheata subtire, ca sint un vapor care navigheaza in permanenta dar care nu vede niciodata la orizont un port. In care-si poate arunca ancora. Si sa ramana acolo.

Imi doream un camin. Al meu. Iar cand mi-am dat seama ca ma voi insura, ca-mi doresc cu adevarat o familie, a trebuit sa iau o decizie. Nu-mi doream ca viitorul meu copil sa aiba sacosa lui, sprijinita de usa. O sacosa mai mica, ce-i drept. Bani nu am avut niciodata. Nici sotia nu a venit de acasa cu conturile doldora ori cu un pachet mare de cash, invelit in hartie maro. Ne-am dat seama ca niciodata nu vom putea economisi suficienti bani sa cumparam ceva cu banul jos. Nici macar o garsoniera confort 2 in Ferentari. In plus nu ne doream o garsoniera confort 2 in Ferentari. Dar puteam plati rate. Asta da, o puteam face. Si pe langa ne mai ramaneau si suficienti bani sa ducem o viata decenta.

Si am ales. Ne-am uitat in "vitrinele" bancilor si ne-am ales catusele. Din credite ne-am luat un apartament. Mare si frumos. Cu vedere spre camp, spre padure, spre lac. L-am mobilat asa cum am vrut. Ne-am luat masini. Noi, pentru ca asa am insistat eu. De ce, nu stiu. Aveam eu o pata pe creier ca vreau masina noua. Ca merit una, ca muncesc suficient ca sa am parte de una. Si apoi ne-am lansat si in alte "investitii", tot din credite. Investitii care au esuat lamentabil. Dar nu asta-i subiectul de azi.  Ci alegerea pe care am facut-o. Creditele uriase, ratele lor babane, incep sa-mi apese pe creier. Ma intreb daca voi reusi sa le platesc inainte de a-mi schimba pampersul. Ma intreb daca am facut bine ce am facut. In continuare tind sa cred ca da. Am casa mea - chiar daca e si a bancii, am masina mea, chiar daca e si a bancii. Simt ca am reusit sa arunc ancora. Si simt ca sta in puterea mea sa tai parama cu care m-au ancorat...bancile.

Si te intreb, tu ce ai fi facut? Ori ce ai facut? Preferi sa duci o viata pe picior de plecare, stiind totusi ca esti liber ca pasarea cerului dar bagi bani in buzunarul altuia ca sa ai un acoperis deasupra capului? Ori esti (sau vei fi) la fel de incatusat ca mine, bucurandu-te de un "lux" conditionat pentru multi ani de niste bani pe care trebuie sa-i dai unei banci (ori mai multor banci). La data fixa.

Mai multe din gandurile lui dono despre o gramada de subiecte gasiti pe blogul lui.