Hot City - Cultura urbana feminina

Exista pe lumea asta oameni care emana putere si impun respect prin simpla lor prezenta. Cunosc eu unul teribil. Poate nu ma credeti, dar in prezenta lui unii cetateni nu pot vorbi. Nu-i pot vorbi. Nu exagerez, am fost de fata. Domina tot. Poate sa stea in maini, poate sa faca sfoara, poate sa fie imbracat intr-un sac spart in patru locuri ca sa-si scoata mainile si picioarele, poate sa suga o bomboana ori sa sparga nuci, poate - vorba unui prieten - sa stea pe burta in fata ta si tot te simti dominat de el. Nu stiu de ce, asa e el. Are asta in sange, in comportament, in miscari, in privire. E un om cu greutate, care a facut multe si a vazut multe. Asta-i iese acum prin toti porii. Si daca esti cat de cat senzitiv, o simti fara sa-l cunosti.

Si am mai cunoscut unul. Pentru el sint aceste randuri. Primul meu sef. Director. Se intampla demult-demult, abia terminasem facultatea. Ma batea gand de angajare. Eu, golanul care nu invatase nimic in amfiteatrele universitatii, vroiam sa ma angajez. Am batut la usa institutiei respective. Am trecut printr-un interviu rapid, interviu ce nu si-a propus sa scoata ceva de la mine ci sa ma trimita cat mai repede acasa. Cu coada intre picioare. Ceea ce s-a si intamplat. Dar cum nu ma las extrem de usor, am reusit sa mai obtin un interviu la el. Directorul.

Am intrat in biroul lui mare cu piosenia cu care mergi la popa, la spovedanie. Si cu frica. Fusesem deja pus o data pe fuga, asta era ultima sansa. Statea relaxat pe un fotoliu de piele. S-a ridicat, mi-a intins mana. Un om mare, impunator, cu o figura grava, serioasa. Imbracat la patru ace, par carunt si barba carunta tunse cu grija. Mi-a strans mana. O strangere puternica, dar calda. M-a invitat sa stau jos, pe un scaun aflat in fata biroului lui. Ma simteam ca un mucos. Eram un mucos. Mai sint un mucos... Si m-a intrebat de ce vreau sa lucrez acolo. Tonul vocii lui si privirea mi-au dat putere. Avea ochii foarte vii. Curiosi. Interesati. Patrunzatori. M-a facut sa ma simt important. Stiam prea bine cate are pe cap, stiam prea bine ce face, cat e de ocupat. Dar m-a facut sa simt ca minutele alea pe care mi le-a acordat sint pentru mine. Conteaza. Ca nu ar fi facut-o daca nu ar fi intentionat cu adevarat sa-mi dea o sansa.

Mi-a dat putere si incredere. Dupa 10 minute eram angajat. Mi-a strans din nou mana, am multumit, si mi-am zis in gand ca nu as vrea sa-l dezamagesc vreodata pe acel om. Stiu insa ca l-am dezamagit o data ori de doua ori. Toata lumea ii zicea Domnul Sandu. Si mie imi zicea toata lumea Sandu. Fara domnul. Dar din acea zi mi s-a zis Alex. Doar unul putea sa fie Sandu pe acolo.

Am lucrat 2 ani cu el. Nu l-am auzit o data sa vorbeasca urat. Nu l-am auzit o data sa strige la cineva. Intotdeauna a ajutat cum a putut, pe cine a putut. Era un monument de decenta si de bun simt. Nu-si dadea coate cu niciunul dintre noi. Nu uita insa sa ne felicite cand faceam ceva bun. Era acolo cand se intampla ceva, bun sau rau. Simteai ca-l ai in spate si te sprijina. Si avea un zambet bun. Ii tin minte si acum zambetul. Toata lumea il respecta. Si il iubea. Nu era teama. Desi unii sefi tin sa fie temuti. Nu, el sa facuse respectat prin ceea ce era.

Dupa doi ani de zile drumurile noastre s-au separat. Am ramas in aceeasi institutie, dar el intr-o parte a tarii iar eu in alta. Intotdeauna i-am purtat acelasi respect. I-l mai port si acum. A murit cu doua zile in urma. Omul puternic si mare a fost secerat de cancer. Boala care l-a lovit in urma cu trei ani, pe care a reusit sa o invinga intr-o prima faza, dar care a revenit cu si mai multa violenta. Nu stiu daca i-am multumit vreodata pentru ceea ce a facut pentru mine, pentru sansa pe care mi-a dat-o. Sint ceea ce sint acum si datorita lui. Datorita lui v-am scris probabil si voua aceste randuri.

Multumesc, Domnule Sandu, ati fost un Om mare.

Mai multe din gandurile lui dono despre o gramada de subiecte gasiti pe blogul lui.



 

­­­­­­­­­­­­