Hot City - Cultura urbana feminina

Mic, nu are 1,60. Rotund ca o bila, dai sa-l prinzi cand se apropie crezand ca pica-n bot la fiecare pas. Cu toate astea se misca mai lejer ca o bila de popice lansata cu precizie. Parca aluneca printre mese. Tuciuriu bine, dar asta-i pune in valoare ochii verzi. Si vii. Si zambitori tot timpul. Iar faptul ca rade probabil si cand il doare ficatul lasa sa i se vada dintii extrem de albi.

El e Joseph, nume deloc grecesc. Dar e grec de grec, ne-a asigurat el. La Jospeh mancam in fiecare zi de cand am ajuns in Insula Kos. Are un restaurant pozitionat fix pe buza marii, la 10 metri de plaja. Dar departe de zonele cautate, de terasele la moda, de zumzetul miilor de turisti. O zona necomerciala am zice noi. Locul lui e insa simplu si cochet. Terasa din lemn frumos lacuit, acoperit cu panze albe, iti da senzatia de racoare si la 40 de grade. Dar nu asta te atrage acolo, ci felul de a fi a lui Joseph.  

Ne-a placut din minutul 1 pentru ca ne-a zambit deschis si sincer. Ne-a pofit sa luam loc. Si ne-a intrebat ce vrem sa mancam. Am studiat turistic meniul si am comandat, deh, cele obisnuite. Ca turistii. A zambit din nou si ne-a intrebat daca nu vrem "altceva". Ceva ce nu mananca turistii. Am zis ca vrem. Si ne-a adus niste... chiftele facute din zuchini razuit, amestecat cu ceapa, cartofi razuiti si cu menta pisata. Un deliciu. Ne-a zis sa avem incredere in el, doar in bucatarie gatesc mama si bunica lui. Nu niste straini veniti sa castige un ban in aceasta vara. Munceste de 16 ani acolo. A avut un restaurant mai mic. A strans ban cu ban. Abia recent si-a permis sa inchirieze un loc mai mare. Banii nu se fac peste noapte. Banii nu se fac usor.

Si ne-a promis ca a doua zi ne va da altceva. Tot specialitati de-ale mamei si bunicii.

Am revenit si a doua zi. Curiosi sa vedem oare ce ne pune Joseph in fata. Si ne-a mai pus vreo 4-5 feluri de bucate. Traditionale. Am mers si a 3-a zi. Si a patra. Dar nu pentru mancare. Ci pentru bila tuciurie numita atat de negrecesc Joseph.

Jospeh e ceea ce nu vor fi multi ani de acum incolo patronii romani de restaurante. Jospeh e o sursa nesecata de energie, de buna dispozitie. Jospeh are intotdeauna o gluma ascunsa undeva sub tricou, in dreptul inimii. Joseph te primeste in fiecare zi, indiferent de cat de obosit ar fi, cu bratele deschise. Ne-a spus ca-i afacerea lui si-si doreste ca fiecare client sa se intoarca. Te serveste ca si cum ai face parte din familia lui. Iti strange mana, te bate prieteneste pe umar. Iti spune cand sa nu mai comanzi, pentru ca nu poti manca tot. Si nu are rost sa-ti risipesti banii. Iti spune ce sa nu comanzi, pentru ca nu e el multumit. Iti spune sa pleci in portul turistic cand vrei mancaruri din meniuri, cu poze afisate in fata restaurantului. El iti da altceva. Ceva gatit de mama si bunica lui, ceva din sufletul lui. Lumea il saluta de la 50 de metri distanta. Chiar daca nu opreste sa manance la el. Ci doar pentru ca il vad.

Jospeh are 2 pereti plini cu fotografii. El si clientii lui. Mii de fotografii. In care oameni din toata lumea, ta toate culorile si rasele pamantului, zambesc alaturi de Joseph. Il imbratiseaza, il saruta, il tin de mana, il mangaie pe capul aproape chel. Ii dau copii lor, ca Joseph sa-ti tina in brate, pentru fotografie. Mii de poze in care toti zambesc sincer. Alaturi de Jospeh, care a reusit in doar cateva zile sa fie prietenul lor. Acum e si al nostru.   

Mai multe din gandurile lui dono despre o gramada de subiecte gasiti pe blogul lui.



 

­­­­­­­­­­­­