Hot City - Cultura urbana feminina

Dupa parerea mea cea mai grea problema dupa un an de zile sunt interdictiile. Fiindca nu trec trei minute fara sa ii spui ca nu are voie sa faca una sau alta. La unele copilul parca nici nu baga de seama interdictia si isi indreapta fara suparare atentia catre altceva. La altele ia foc de parca tocmai ce i-ai turnat o caldare de gheata pe spate.

Nu stiu cum procedati voi in asemenea cazuri, daca ati gasit o modalitate inteligenta de a reduce momentele in care copilul raspunde negativ la interdictii. Mie nu mi-a iesit. Ba il apuca rasul, ba il apuca plansul, dar de inteles si acceptat ca ceva anume nu este bine pentru el nici vorba. O fi mult prea devreme ca sa inteleaga ideea de nu se poate. Ca sa nu mai spun de ideea – se poate dar mai bine nu.

Asa ca am trecut la tehnica numarul doi, aceea de a limita cat mai mult posibil numarul interdictiilor. Ok, roade la un bat, nu e foc. Si linge zidul, nu o sa moara din asta. In plus am inceput sa analizez cat de multe din interdictii sunt necesare si cate sunt datorate rusinii: asa ceva nu se face in societate. Nici vorba ca as vrea sa cresc un puradel antisocial, dar si abtinerea pentru a nu-i deranja pe altii mi se pare mult prea complicata de explicat. Pe moment el nu intelege nici macar ca nu trebuie sa imi bage degetele in ochi fiindca ma doare. Ceea ce este destul de primar, asa ca n-am ce mari asteptari sa am.

Initial mi-a fost rusine pentru ca cerceste mancare pe strada de la oricine. Acum nu ma mai grabesc sa ii explic ca asa ceva nu se face. Nici macar de ochii strainului. Nu ma mai grabesc nici sa-i cobor debitul verbal fiindca cei din jur se simt deranjati. Stiu ca nu am sa reusesc, decat eventual sa il schimb din tipat de veselie in unul de plans. Daca vrea sa se joace in spatii publice care nu sunt locuri de joaca pentru copii sa fie sanatos, eu nu ii voi interzice. Poate sa fie o cladire grava precum o primarie sau o sectie de politie, poate sa se duca in spatele tejghelelor in toate farmaciile si bancile. Pana la urma este numai o conventie, nu ma apuc sa ii spun ca ‘asa ceva nu se face’.

Si da, ii deschid pungile cu biscuiti in magazine inainte sa le platesc, lasand doar plasticul pentru casa de marcat. Iar daca ii mai scapa pe jos, adun cat pot, fara sa ma stresez prea tare. Oricum, dupa noi incontinuu cad ba bucatele de pufuleti pe jumatate rontaite, ba pasta de banana pe care s-a hotarat sa nu o mai inghita, biscuitii sunt stropsiti in maini si apoi lasati sa se scurga printre degete, servetele de hartie sunt trase pe jos de pe mese in restaurante, stropeste totul cu apa, noroc ca este vara, petalele si frunzele florilor sunt rupte si tot asa.

De fiecare data imi controlez impulsul de-al opri. Fiindca nu isi face rau nici siesi si nici altora. Magazinele si restaurantele au oameni platiti sa stranga si sa spele. Florile sunt oricum aproape trecute, pana seara s-ar scutura si singure, nimeni nu o sa moara de foame fiindca i-a dat copilului un biscuite si poti incasa taxe si face plati chiar daca se lalaie un prichindel langa tine. Nu imi mai pasa daca se pateaza tot pe haine si umbla asa prin lume, e un copil nu o papusa scoasa din cutie care trebuie sa dea bine la fotograf.

Momentan am mult de lucrat la capitolul asta, dar sper sa birui si sa ajung la fel de lipsita de rusine si nepasatoare in fata conventiilor ca si cel mic. In felul asta stresul meu si al lui este mult diminuat. Si asta este ceea ce conteaza cu adevarat.