Hot City - Cultura urbana feminina

Oare bebelontul chiar imi simte starile mele de spirit? Daca ar fi sa ascult in jur se pare ca da. Toata lumea imi spune asta. Daca eu sunt nervoasa, nelinistita, suparata sau alte lucruri in acest registru pe loc lui ii apar niste limbrici in burta. Si incepe sa planga mai mult si mai tare. Si sa doarma mai putin. Si sa refuze. Orice.

Nu stiu, ca nu am incercat. Bag serenitate in mine cu forta. O mananc ca pe un medicament si mestec la ea in tihna prefacandu-ma ca imi place, chiar asta este ceea ce am chef sa simt in acest moment. Nu, doamne fereste nu imi vine sa tip la cineva. Orice cearta se petrece in soapta si pe ton suav, de zici ca sunt stricata. Din aceasta cauza nimeni nu ma ia in serios. Asa ca mai soptesc inca o data. Dar nu ma enervez doamne fereste, sa nu simta copilul prin cine stie ce antene pe care nu le detectez.

Ma intreb cat poate sa mai tina o asemenea autominciuna. Pentru ca intr-un timp T tot voi ajunge la job. Si acolo se intampla nu stiu cum sa iti sara serenitatea in 7 parti si sa te transforme int-o mama ghionoaie care nu are suficiente guri ca sa isi exprime indignarea, oroarea, plictiseala fata de altii si dorinta de a se impune. Am vazut cateva mostre din cum am reactionat la mailurile primite saptamana trecuta. Toata lumea de prin casa s-a ascuns care in ce cotloane a gasit, incurajandu-se si mangaindu-se reciproc.

Deci trebuie sa fiu calma si fericita. Trebuie. Nu va suna un pic bizar asta? Ca si cum bebelontul ar trai cu niste parinti din carton pentru ca celor reali nu le poate face fata. Ma intreb cat de adevarat este asta sau o fi inca o credinta din aia populara pe care nimeni nu o contrazice fiindca cine ar avea chef sa faca experimente pe propriul copil ca sa vada daca este sau nu real.

Insa cat poti sa o tii asa, altfel decat esti? Un an, doi, sa zicem patru, maxim. Pana la urma tot vei ceda si vei tipa la telefon la instalator in timp ce copilul este in camera. Si te vei incrunta urat la tatal lui pentru ca a venit cu morcovi strambi de la piata. Asta se intampla in orice familie, nu ai cum sa scapi, este un blestem care zice ca trebuie sa ii critici cumparaturile. Sau va auzi niste povesti ironico-persiflatoare-nervoase despre oamenii cu care tu te intalnesti cand iesi in afara casei. Ma intreb sincer ce va intelege bebelontul din toate acestea – ca e rau, dar totusi nu chiar asa de nasol? Sau poate nici nu va sesiza momentul cu pricina, pentru ca atunci de mult voi fi tipat deja la el, fara sa imi dau seama, asa cum se intampla de obicei.

Oricum am lua-o, daca bebelusii simt starile noastre de spirit, dragi parinti, am cam pus-o. Ori ne confectionam repede o pace sufleteasca, cum s-o putea, si o tot peticim cand plezneste pe la cusaturi, ori ne pregatim sa il ducem de la 10 ani la un psiholog. Nah ca acum trebuie sa mai fim si fericiti, alta scapare nu avem.

Am auzit ca daca nu te uiti la TV decat la desene animate dispare 90% din stres. Probabil ar trebui sa incerci.

Asa se intampla in wonderworld, adica lumea piticilor in scutece.