Hot City - Cultura urbana feminina

Unii oameni sunt mai sociopati decat altii. Si daca ma intrebati pe mine cu totii suntem macar un pic incapabili sa ne inghitim semenii. Deci a fi sociopat este o stare nobila, decenta, resemnata si usor plictisita cu care trebuie sa te obisnuiesti sa convietuiesti. Si cu care ma impacam mai mult sau mai putin bine. Pana cand am vazut ca a disparut.

Ma scuzati, cine mi-a luat-o? Eu inca de cand eram de o schioapa o purtam cu mine. Imi permiteam datorita ei sa tac cu orele cand intalneam o persoana noua. Si sa ma stramb involuntar atunci cand cineva necunoscut mi se adresa. Ce mai, aveam ceva farmec. Lumea se ingrijora brusc ca poate nu mi-o fi bine si se pregatea sa imi recomande cine stie ce tratament – de la un mar zilnic pana la schimbarea scaunului pe care stau, ca poate ma inteapa. Alteori, unii mai prost crescuti ma intrebau daca nu mi s-a intamplat vreo nenorocire, gen mi-a murit cainele, mi s-au otravit fantanile. Nu intelegeau ei sufletul de poet si cauza inefabila a suferintei sale.

Pana cand mi-a trecut. Sau cel putin nu se mai manifesta. Dati-mi va rog oricati straini vreti sa imi spuna chestii. Sa se aseze alaturi de mine pe aceeasi banca in parc. Sa turuie ca o morisca daca se nimeresc langa mine in taxi. Sa ma agate pe facebook sa ma intrebe daca nu vreau sa fiu o femeie puternica ce isi permite sa se imbrace cu 1 ron, orice.

Duceti-ma la conferinte de presa unde imi vorbiti despre matreata. Si la petreceri corporate la care imi povestiti cum ne-am da viata pentru produsul perfect impotriva matretii. Ce mai tura-vura, duceti-ma oriunde si veti avea slabe sanse sa ma vedeti privind superioaro-dezamagita. Faceti si spuneti orice, ca pe mine garantat ma veti distra.

Ideea de bai de multime nu mai trezeste nicio strambatura. Te pomenesti ca de acum inainte imi va placea Istambulul cu stradutele sale populate de persoane mult prea politicoase ca sa nu te/se bage in seama. Si ma voi bucura de Vama in timpul oricarui festival care umple statiunea atat de tare incat trebuie sa ochesti pe cineva care se duce la masa ca sa ai unde sa iti inghesui si tu prosopul pe plaja.

Si veniti, va rog, cu toate rudele cu care nu stiti daca va intelegeti – matusi bagacioase si bunicute surde, unchi care te pupa pe gura si te ciupesc de sold, cu verisori de la tara care se mira ca te porti ca si cum nu ati avea nimic in comun, ca doar la 5 ani va jucati in aceeasi curte.

Aduceti-i pe toti la mine, caci nici urma de sociopatie nu ma va face sa tresar. Acum sa nu credeti ca cine stie, mi-a spalat bebele creierul si de asta nu mai vad nicio problema. Sau ca am intrat in cine stie ce secta religioasa care iti cere sa iubesti oamenii caci altfel te paste pedeapsa capitala. Este pur si simplu vorba de o terapie de soc - a fost un moment cand prea multi oameni in jurul meu se bagau in seama dupa cum le era pofta fara ca eu sa fiu capabila sa ii opresc. V-am mai povestit eu cu spitalul si cum chinuie ei pacientii intrand din jumatate in jumatate de ora, fie zi, fie noapte de ajungi sa cunosti sute de oameni care te dezbraca, te palpeaza, te taie, te spala, te hranesc. Orice este mic copil in comparatie cu asta.

Ai revenit cu picioarele pe pamant de cand cu copilul imi spune cineva. Si nici macar remarca asta nu ma face sa scot cutitul imaginar si sa ii tai o bucata de limba. Ci, dimpotriva, ma aplec un pic in fata si spun soptit un truism de genul: “nu-i asa? Fantastic cum te mai schimba viata” :D

O plateste cineva pe mama sa fabuleze in asemenea hal? Numai intrebati-o cat de tare s-a distrat la botezul meu, si era o mana de oameni. Deci sa fim seriosi, tot pe umerii mei o sa cada intretinerea relatiilor.

Asa se intampla in wonderworld, adica lumea piticilor in scutece.