Hot City - Cultura urbana feminina

M-am intalnit de curand in parc cu asistenta de la doctorul meu de familie. Ea are o fetita cu doua luni mai mica decat bebelontul meu. Avea cearcane mari ce se intindeau pe toata fata. Si un zambet usor tremurat si incert. Miscarile erau incete, ca de zombi. Bebelusul dormea infofolit in roz. Ea era pamantie si spunea ca nu mai poate. Sau mai exact se vedea ca nu mai poate.

Si uitandu-ma la ea ma gandeam cam cat de mult trebuie sa arat si eu cam tot asa. Desi am trecut de peroada cea mai neagra in care eram trezita din ora in ora, iar lumea se vedea printr-un fel de ceata de oboseala. Stiati ca daca vrei sa faci pe cineva sa clacheze, cum ar fi de exemplu un spion, nu il lasi sa doarma? Sunt suficiente cateva nopti de trezire fortata repetata la intervale scurte. Iar tu de exact un astfel de tratament dur ai parte. Cateva luni, nu cateva zile. Si asta dupa o operatie. Dar nu ai timp sa te refaci pentru ca bebele este mic, pitic, nu vede nimic si iti cere in permanenta prezenta.

Ma uitam la ea, obosita si eu dupa cele 8 ore dormite fara a fi trezita decat o singura data, si ma intrebam cum am rezistat. Pentru ca abia la 4 luni lucrurile au inceput sa devina mai simple – cu mai mult somn si mai putin plans. Iar acum cand ma ridic din pat am impresia ca si eu si patul suntem dintr-un fel de gelatina prin care si ficatul si rinichii si tendoanele s-au scurs pana au ajuns la podea, iar daca voi face cumva o miscare mai brusca eu ma voi ridica si ele vor ramane acolo. Asa ca stau cateva minute bune cu spaima de a face si cea mai mica miscare, ca sa mi le adun. Am auzit ca e normal, cica se deplaseaza iar la locurile lor dupa ce au fost dislocate o perioada de bebelontul crescut in burta.

Eu cred insa ca este oboseala, o oboseala de care am impresia ca nu o sa mai scap niciodata. Ca nu imi va ajunge timpul pe care am sa-l dorm in viitor. Nu imi vor sterge nici ridurile care s-au accentuat mai tare decat ar fi fost normal intr-o perioada asa de scurta de timp. Cand visez la concedii nu ma gandesc decat ca ma voi inchide intr-un fel de resort unde toate lucrurile sunt la indemana, aproape, la 3 minute distanta. Si nimic nu este atat de incitant incat sa imi doresc sa raman treaza. Si atunci voi sta pur si simplu si voi dormi. Non stop. Voi dormi in pat pana pe la vreo 10. Apoi voi arunca ceva in stomac, ceva ce imi aduc altii la nas. Pana si cubuletele de pepene rosu sa fie curatate de coaja. Si de samburi. Apoi voi dormi pe un seslong. Ma voi drege cu o supa si voi face un somn de pranz in camera. Si seara voi dormita intr-un balansoar in timp ce mi se canta muzica din aceea tembela de lift si resort-uri de x stele. Si apoi voi dormi iar, pana dimineata.

Intelegeti ideea, in timp ce altii viseaza in somn cum fac lucruri eu visez cu ochii deschisi cum voi dormi. Atat de tare incat mi-am pus deseori intrebarea daca nu sunt cumva stricata si fac lucrurile in mod gresit. Poate ca exista un alt mod de a alina, mai eficient. Poate sunt gesturi pe care le fac in plus. Poate ca am sa descopar cine stie ce solutie miraculoasa care sa imi dea cateva ore cu care sa fac ce vreau. Ma uitam pe strada la mamele din spatele carucioarelor si ma intrebam daca asta este si visul lor cel mare – sa doarma cat au chef. De fapt sa doarma tot timpul. Sau ele au gasit deja solutia cu pricina si m-as putea duce la ele sa le trag de maneca si sa mi-o impartaseasca si mie.

Sssst... nu comentati nimic, mama trebuie sa doarma. Las ca ii inchid eu laptopul in debara. Altfel risc sa o aresteze politia ca nu lasa in pace lumea de pe strada. Oamenii mari sunt bizari.

Asa se intampla in wonderworld, adica lumea piticilor in scutece.