Hot City - Cultura urbana feminina

M-am trezit cu bebelontul in strainatate ca romanul timorat – sa nu cumva sa deranjez. Daca se intampla sa merg la un restaurant alegeam coltul cel mai ferit, daca luam metroul sau tramvaiul cel mai liber loc, sa nu cumva doamne fereste... Pana am vazut ca ceilalti se intindeau peste 3 scaune ca sa stea de vorba cu bebelusul: "Che pasa muchacho?" Si daca il faceau sa rada wow ce fericiti erau!

Prima oara cand am vazut asta mi-am spus – saracii chelneri, o fi patronul pe aici si le-a spus sa se prefaca atrasi de copiii clientilor daca nu vor sa fie dati afara. Dupa care a venit bucatarul din spate sa zambeasca un pic la bebe. Oooookey... Apoi un grup intreg de la masa vecina se chinuia sa invete bebelontul sa il traga de coada pe un prieten. O bunica si-a adus nepotul ceva mai mare ca sa se joace cu bebele. A doua oara nu ne-am mai intrebat daca putem intra intr-un restautant, uite ca se poate si sa nu te priveasca toti urat.

Iar daca la noi mi se parea dificil sa duc un bebe in diferite locuri in oras chiar si cu taxiul, acolo am luat metroul si tramvaiul fara probleme. Pentru ca la metrou exista la fiecare statie lifturi, iar daca nu, macar scari rulante. Pentru ca la tramvaie nu ai de urcat carutul cateva trepte stramte si eventual si inghesuite de o bara. Pentru ca vin suficient de repede ca sa ai spatiu si sa nu calci pe nimeni pe picioare cu rotile carutului. Ceea ce aici este o aventura la care nu apelezi decat disperat acolo este un mod normal de a trai.

Iar de spatiile publice ce sa mai zic, muzeele sunt pline de copii. Gardienii vin la tine si iti spun ca daca vrei sa cobori te duc ei la un lift special. In oricare din ele exista un loc in care poti alapta sau schimba bebelusii. Magazinele cu suveniruri au macar un stand de unde poti lua lucruri care atrag copiii. Nu am sa uit niciodata cum la muzeul de arta moderna din Paris erau asezate pe jos grupe de vreo 20 de prichindei pana in 5 ani in fata unui tablou de Picasso ca sa discute de ce se vad ochii altfel decat erau obisnuiti.

De fapt, copiii sunt peste tot. Ii vezi seara pe la ora 10 la plimbare intalnindu-se cu tinerii care ies de la junk food si cu cei care merg sa bea un pahar de vin dupa job. Ii vezi in magazine de denim unde boxele bubuie de te asurzesc. Si in supermarketuri pline de rafturi si oameni. Iar daca este vreun eveniment care se intampla in strada, atunci cam jumatate dintre participanti sunt copii, poate sa aiba el loc si la 11 noaptea. Si peste tot li se zambeste si toti sunt incantati ca ii intalnesc. Si fac macar un mic gest ca sa salute bebele.

Iar pe mame nu ai sa le vezi niciodata neingrijite, aruncand in graba ceva pe ele, orice. De fapt chiar par ceva mai cochete decat restul, mai ales daca au fetite. Si nici nu cantaresc 1000 de tone. Sau, chiar daca s-au ingrasat, stiu cum sa se imbrace astfel incat sa arate bine. Nici gand de mentalitatea ‚ai facut un copil gata, s-a terminat cu viata ta’. Mergi peste tot, ca inainte, numai ca ai si copilul cu tine, ceea ce garanteaza nenumarate zambete.

Deci asa arata o societate prietenoasa cu copiii. O fi si la noi la fel, dar nu am avut eu curajul sa incerc. Ia sa iau la rand muzeele si restaurantele, moll-urile si centrul orasului. Sa vedem, poate ne zambeste si aici cineva si izolarea este autoinpusa in mod gresit. 

Pai cum sa fie? Iti vor spune sa lasi carutul afara sa nu murdaresti parchetul, se vor uita urat la tine daca le dau farfuriile pe jos si vor fi mega uimiti ca ai tupeul sa le ceri un scaun special pentru mine.

Asa se intampla in wonderworld, adica lumea piticilor in scutece.