Hot City - Cultura urbana feminina

Sa ai un copil mic inseamna sa te adaptezi la situatia in care orice gest faci nu conteaza numai pentru tine, ci se rasfrange direct asupra starii de spirit a altcuiva. Si nu este vorba despre o persoana cu care sa poti negocia rational limite, sa explici cum este cu spatiul personal sau cu rabdarea care este in final rasplatita.

Asa ca nu este chip sa scapi de remuscari. Pentru ca bebele are grija sa iti atraga atentia ca il deranjeaza orice faci si nu il priveste in primul rand pe el. Va reactiona dupa varsta si personalitate. Fie plange de se sufoca, cu atata indarjire de ai impresia ca este sfarsitul lumii fiindca ti-ai luat doua minute sa te speli pe dinti. L-ai lasat calm si surazand si il gasesti intr-o stare de nervi de ai nevoie de jumatate de ora ca sa il linistesti. Sau, daca este ceva mai mare, te poate striga cu atata disperare incat lasi totul speriata de moarte ca cine stie ce o fi patit. Il gasesti surazand multumit ca strategia lui a functionat. Alteori te imbratiseaza cu atata patima incat iti dai seama ca pentru cel mic despartirea de cateva minute a insemnat ceva ingrozitor.

Oricare ar fi reactia lui iti va lua ceva vreme sa te obisnuiesti cu gandul ca zilnic faci mai mult sau mai putin sa sufere pe cineva la care tii foarte mult. Si caruia nu i-ai dori decat o stare permanenta de fericire.

Unele persoane trec mai senine prin aceasta situatie. Isi spun ca de, asa sunt copiii, plangaciosi si prea dependenti si noi trebuie sa avem grija sa ii scapam de aceste trasaturi periculoase pentru ei. Drept pentru care isi astupa urechile cu gandul ca o sa le treaca lor candva. Si cu cat mai repede cu atat mai bine, asa ca sa ii supunem la nise socuri acum, cat mai repede. Sa ii obisnuim cu persoane straine si in case straine. Sa le reducem sentimentul de nesiguranta din fasa, ca sa fim siguri ca o sa se descurce bine atunci cand vor fi mari.

Altele, mai putin convinse ca pe copii trebuie sa ii tratezi asemeni unor oameni mari ca sa ajunga unii, fac fiecare pas in interesul personal cu inima cat un purice. Si trec prin tot felul de calcule mai mult sau mai putin arbitrare: la mancare nu pot sa renunt, dar nu ma mai intalnesc anul asta cu prietenele fiindca pe bebe il deranjeaza persoanele straine. Si imi fac vacanta la tara, cu bunicii, ca el nu are rabdare sa calatorim pana la o mare albastra cu nisip fin. Insa nu ii dau voie sa ma trezeasca mai devreme de ora 10, ca sa nu il rasfat prea tare.

Pe oricare din cele doua atitudini ai adopta-o pana la urma tot ajungi sa te simti prost fiindca nu vei reusi niciodata sa-i dai atentie bebelui 24 de ore din 24, asa cum are el nevoie ca sa fie fericit. Prin urmare nu ramane decat sa negociezi cu tine, intrucat cu el nu poti, care este libertatea pe care ti-o permiti sa ti-o iei. Si apoi sa fii impacata cu decizia ta, indiferent de manifestarile de neplacere ale bebelui.

Un echilibru pe care, va marturisesc, eu nu am reusit sa il obtin. Mai ales ca, pe masura ce el este ceva mai independent, eu incerc sa reiau inca un lucru de pe lista nesfarsita a celor la care am renuntat odata cu venirea sa. Si asa imping lucrurile si mai departe, intr-o stare in care nu parem sa putem fi amandoi impacati in acelasi timp.