Hot City - Cultura urbana feminina

Ai spune ca nu prea sunt, dar asta este numai o prima impresie. Cam 50% dintre mamici sunt suficient de suparate incat sa nu poata schita nici macar un zambet. Stau pe banca si privesc in gol asteptand sa treaca timpul odata. Eventual se mai intrerup din starea de contemplare bosumflata pentru a urla la propriul copil care cine stie ce a facut si le-a deranjat.

Putem, desigur, sa credem ca au niste crampe ingrozitoare la stomac si odata ce vor pleca din parc vor ajunge cu salvarea la urgente. Sau ca isi calculeaza sansele de a-si vedea amantul in seara cu pricina si sunt enervate de cat de mici sunt acestea. Cel mai probabil insa nu. Pur si simplu nu le plac copiii chiar atat de tare. S-au plictisit de discutii la nivel de ga ga ga. Si de extazieri in fata unui fir de papadie. Tipetele copiilor le increteste pielea craniului. Si dorinta lor de a fi alintati le face sa isi doreasca sa fie cat mai departe. Este suficient ca isi suporta propriul plod, nu ar mai duce sa faca fata atentiei pe care o cere intamplator un altul.

Asa ca stau in parc jumatate absente, jumatate incruntate. Poate sa vina orice prichindel in fata lor si sa le priveasca cu seriozitatea specifica varstei. Sau sa le zambeasca. Ele se vor uita in gol de parca un gest de raspuns le-ar rapi doi ani din viata. Probabil sunt genul acela de oameni care daca sunt opriti de un strain ca sa fie intrebati de o directie nici macar nu intorc capul ca sa spuna ca nu cunosc zona. Imi inchipui ca nici vecinii nu si-i saluta, cu exceptia cazului in care au nevoie sa le spuna ca au parcat pe locul lor. De, viata este grea, oamenii multi si toti mai vor cate ceva. Mai bine stai pitit in interior si iti rumegi nefericirea de a nu popula singur pamantul.

Nu pot spune ca o asemenea atitudine in sine ma mira. E destul de comun intalnita la noi, unde foarte putini oameni zambesc pe strada si si mai putini cred ca cei cu care se intersecteaza intamplator le sunt egali. Ca sa nu mai spun ca nu se simt in niciun fel facand parte din aceeasi comunitate. In cazul mamicilor insa atitudinea ma uimeste foarte tare. Se presupune ca au copii tocmai pentru ca le plac. Doar nu i-au facut din obligatie ca sa aiba cine sa le mosteneasca.

Si chiar daca nu sunt in mod deosebit fani copii tot este ciudat ca in afara de al lor ceilalti li se par niste obraznicaturi zgomotoase. In mod normal dupa ce iti petreci atat de mult timp cu un piticot incepi sa iubesti modul lor de exprimare si entuziasmul cu care fac orice. Comunicarea devine mult mai usoara, nu ti se mai par niste fiinte de pe alta planeta. Iar tendinta naturala este de a dori sa fii inconjurat in permanenta de ei – pentru starea de bine si sentimentul tonic cu care te fac sa te uiti la lume.

Asta in cazul in care, desigur, nu gasesti ca este mult mai bine sa te inchizi in sine si sa ai o mutra acra de parca tocmai ce ai aflat ca nu vei mai fi regina Angliei fiindca printul mostenitor a ales o alta demoazela. Si se pare ca la noi 50% dintre mamici sufera de aceasta dezamagire si nu reusesti sa le schitezi un zambet pe fata nici daca-l tatuezi.