Cand am citit Muntele vrajit al lui Thomas Mann eram sigura ca este o poveste trasa de par – cum ar putea un spatiu care nu iti place sa te prinda atat de tare in regulile sale incat sa uiti ca mai trebuie sa pleci? Sau, mai exact, ca poti sa pleci. Si tot ce te tine acolo este o rutina atat de bine pusa la punct incat nu iti mai ramane timp nici macar ca sa respiri.
Probabil ca cei bolnaviciosi sau numai ipohondri stiu deja asta. Pentru mine, care nu am fost vreodata internata in timpul vietii mele adulte, a constituit o noutate uimitoare: la spital esti ca la puscarie, oricine poate face din tine ce pofteste. Nu exista spatiu privat. Si nimanui nu ii pasa daca te deranjeaza sau nu. Notiunea de timp personal este complet inexistenta. Iar de corp ce sa mai spun, nu este al tau, ci al lor pana la ultimul osicior. Si fac cu el ce poftesc fara sa te intrebe daca ai ceva impotriva. Pink Floyd cand a ales invatamantul ca sistem care te asupreste nu stia ce spune. Trei nopti de spital fac cat 18 ani de scoala.
Cat am fost internata, 3 nopti, nu mai mult, trebuie sa fi intrat in contact cam cu 70 de oameni. Si nu din proprie initiativa, ci pentru ca ei isi faceau dupa propriul chef aparitia la mine in camera. Toti foarte preocupati si cu scopuri precise. Hotarati sa termine repede cu mine ca sa isi faca norma. Si cu o spranceana ridicata a iritare daca nu cooperam suficient de repede si ii retineam din periplul lor de persoane care au o viata a lor. Spre deosebire de mine.
Ii lasam deoparte pe cei care au facut efectiv operatia, desi si acolo trebuie sa fi numarat vreo 15, daca punem la socoteala si asistentele si doamnele mai vanjoase care te mutau dintr-o parte in alta precum sacii de cartofi. Luam o zi obisnuita. Care incepe pe la 5 dimineata cu o injectie. Nu va pot explica cu cata placere asteptam aceasta ora pentru ca primeam bonus un calmant. Stiau ei ce stiau, aveam nevoie de el ca sa fac fata invaziei care urma. Pentru ca nu exista ora pana la 10 seara in care sa nu aiba cineva ceva de facut cu mine.
La 6 dimineata cineva gasea ca e tocmai potrivit pentru spalarea chiuvetei. Pe la 8 mi se aducea mancarea. Pe la 9 venea o doamna cu degete pricepute sa spele bebelontul la sus-numita chiuveta. O invidiez, se descurca perfect. Daca as avea si eu macar jumatate din siguranta ei… Pe la 10 venea cineva sa ia tava de mancare. Cum nu apucasem sa mananc ceva mai venea din ora in ora sa verifice. O mai schimba cu cea de pranz. Si cu cea de seara. La 11 eram chemata la un alt etaj pentru bandajarea operatiei. Excursia asta imi lua ceva. Pe la vreo 1 o asistenta se uita cu un ochi expert daca stiu sa hranesc bebelontul. Dadea din cap si pleca pentru a lasa loc medicului pediatru. Iar apoi dadeau o tura alte doamne, care de data asta spalau chiuveta mea. Desigur, nu putea lipsi nici cireasa de pe tort, doctorul care m-a operat si acum tinea sa ma palpeze in cel mai dureros mod posibil. M-as fi ascuns daca as fi avut unde.
Si oamenii acestia multi erau in fiecare zi altii. Toti stiind perfect ce au de facut cu mine. Si eu fiind acolo, la dispozitia lor, fara drept de veto fie ca era zi sau noapte. Daca stau bine sa ma gandesc asa trebuie sa arate infernul, iar cei care l-au descris pana acum or fi fost oameni mult prea sanatosi de au fost nevoiti sa inventeze cazane cu smoala si alte lighioane. Nu cred sa exista vreun alt sistem mai bine pus la punct sa te oboseasca, de sa scapi de acolo plangand de fericire ca inca mai esti in viata si poti merge acasa sa te ascunzi in propriul apartament si sa nu mai lasi pe nimeni sa intre.
Nu imi mai spune, nici nu vreau sa imi aduc aminte cum m-au pus pe perfuzii la o zi jumatate. Evident nu m-a intrebat nimeni nimic. Fac pariu ca nici pe tine.
Asa se intampla in wonderworld, adica lumea piticilor in scutece.
Leapsa: Cu pisica pe tricou
Appreciate it for sharing your cool web page.
Unghii cu probleme. Tipuri
itsxqzws
Afectiunea se scurge prin buzdugan
Eu cred ca articolul acesta precum si altele scrise sunt fie inventii foarte...