Hot City - Cultura urbana feminina

Bunica isi dadea nepoata in leagan un pic plisitisita cand am ajuns noi. “Uite mami cum rade bebele, tu de ce nu razi?”. Si mai tarziu: “uite mami cum merge bebele, tu de ce nu vrei sa mergi, ca esti mai mare, ai trecut de un an”. “Uite mami, bebele vorbeste. Tu de ce nu spui nimic?”. Si probabil i-a mai spus si altele de acest gen, dar nu am mai stat prin preajma sa vad.

Evident, bebele nu vorbea, ci doar o lalaia pe limba lui. Dar ce conteaza, e bine sa iti motivezi propriul copil sa se simta aiurea in pielea sa. Sa ii spui ca altii sunt mai buni, frumosi, destepti si ataaaat de ascultatori desi sunt mai mici. Si nu o data, ci cat mai des. Ca doar asa se educa si oamenii mari si cei mici – facandu-i sa creada ca nu sunt buni de nimic si iti place mult mai mult de altii.

Si nu, nu este o atitudine singulara. Am vazut-o de o multime de ori. Probabil ca si voi ati remarcat-o. Este folosita mai ales cand este vorba despre mancare. Uita-te la X-ulescu ce pofta are sa manance. Tu de ce nu ai pofta? Si dintr-o data bebele se simte aiurea ca lui nu ii este foame, ca nu are chef sa dea pe gat nici bucata de morcov care i se intinde cu atata insistenta. Si nici piureul pasat luat in speranta ca poate apare vreun mancacios prin preajma ca sa i se poata spune ca alti copii sunt mai buni.

Ma intreb daca vreodata aceasta atitudine a avut un efect pozitiv. Daca vreun copil a simtit brusc ca ii vine sa rada si sa vorbeasca fiindca i s-a spus ca e vai de capul lui ca nu o face. Daca astfel de comparatii facute clar in defavoarea sa l-au facut sa adopte comportamentul mult dorit de catre adult. Inclin sa cred ca nu. Probabil doar i-au inoculat o teama ca nu este suficient de bun. Ca ii dezamageste constant pe cei care ar dori sa il iubeasca. Ca sa nu mai spun ca orice intalnire cu cineva nou va fi privita cu mare retinere, caci cine stie in ce fel acela va deveni apreciat si el subiect de noi reprosuri. Si, desigur, va deveni si mai tacut, si mai morocanos.

Nici nu vreau sa ma gandesc cum s-ar comporta astfel de oameni plini de bune intentii daca ar intalni cu adevarat o problema. Si nu ar fi vorba numai despre individualitati care se comporta ca atare. Probabil ca i-ar spune incontinuu copilului: tu nu vei reusi vreodata sa faci ceva in viata. Vai bietul de tine ca tare nenorocit mai esti. Si tot asa. Pana vor scoate din el un dependent depresiv. Si vor continua sa se mire: cum de esti asa?, uite-l pe X-ulescu ce bine se descurca. Si el are numai 3 degete!

Am intalnit aceasta atitudine in copilaria mea. O intalnesc si acum la adulti, care o aplica fara ca macar sa le treaca prin cap ca fac ceva fundamental gresit. Si sa ne mai miram apoi ca nu avem comunitati, ca ni se pare ca daca criticam pe cineva atunci cu siguranta ii suntem superiori si ca atat de multa lume se tot asteapta ca altii sa ii descurce, ei nefiind capabili. Eu zic sa ii luam pe acesti adulti si sa ii inchidem intr-o camera unde sa le soptim non stop ca e vai de capul lor, poate ca asa pricep.