Hot City - Cultura urbana feminina

Articol scris de Miki. Mai multe din gandurile lui Miki despre Mara si lume gasiti pe Loc de defulat.

Stiti, cand eram mica, ma jucam de-a mama mai abitir decat altii copii. La un moment dat, chiar am ajuns sa fac presiuni puternice asupra mamei mele sa imi faca o surioara. "Surioara sa fie, ca daca e fratior, il arunc pe balcon si apoi te pun sa imi faci o surioara!". Mama s-a conformat. intru totul. Adica nu numai ca a mai facut un copil, ceea ce nu era in plan, dar mi-a facut fix o surioara. Aveam aproaep 7 ani atunci. Meritul si aprecierile mi le-am asumat in totalitate.

Numai ca mama parea sa uite mereu ca surioara era copilul meu, nu al ei. si ma tot batea la cap sa i-o dau ei, sa ii dea sa manance, sa o culce... De parca ar mai fi fost buna la vreun joc in timp ce o tinea ocupata cu toate nimicurile astea!

Recuperam totusi cand ma lasa sa imping caruciorul. Spuneam oricui statea sa ma asculte ca este copilul meu. Si ca da, este foarte frumoasa. Si foarte cuminte. Apoi o lua mama in brate si imi strica toata scena...

Asa au aparut frustrarile: "intr-o zi o sa fac un copil numai al meu si o sa ma joc cat vreau eu cu el!". Apoi, pe masura ce cresteam, replica varia in functie de situatie. "Cand o sa am eu un copil, n-o sa-i spun niciodata sa nu manance bomboane ca face carii!". Sau "Cand o sa am un copil n-o sa-i dau ore absurde de intoarcere acasa, sa rada toata gasca de el!".

Zis si facut. Intr-o zi este... acum. Acum si de 9 luni incoace. Mara a fost un copil planuit deci chiar inainte sa termin eu capitolul copilarie. Planuit in detaliu: "la 26 de ani fac primul copil". S-a nimerit sa se nimereasca. Am zis ok, hai sa facem un copil. Si am facut. Din prima. Bullseye. Ma intreb ce-as fi facut daca cei 26 de ani ma prindeau fara un tata pentru copilul atat de amanuntit planuit. 

Acomodarea cu Mara a fost cat se poate de naturala, desi nu lipsita de peripetii.  Mara e mare deja. Are cam 3,400 de grame, potrivit masuratorilor. Este practic... un bebelus, doar ca sta in burta. Ceea ce ne obliga sa o numim fat. Urat nume! Azi i-am simtit spinarica. Aproape ca puteam sa ii numar coastele. Cel mai des ii simt insa calcaiele. Sunt micute si ascutite. Se simt... cum ti se simte cotul daca il pipai printr-o pilota pufoasa.

Mara nu inghionteste. Mara atinge tandru. Mara nu sta pe vezica, nu loveste la ficat, nu se fataie atat de tare incat sa nu ma pot tine pe picioare. Mara ma lasa sa dorm 12 ore pe noaste acum, in ultima saptamana. Mara nu vrea decat sa apara si ea, fara sa imi dea mie viata peste cap.

Nu, nu am emotii. Legate de nastere adica. Nu inteleg de ce ai avea emotii la un lucru atat de natural. A facut-o si mama. De doua ori chiar. A facut-o si mama ta si au facut-o si mamele tuturor celorlalti din jurul nostru. E drept, se spune ca de fapt creierul tau iti saboteaza memoria. Ca de fapt, chinurile facerii ar fi atat de mari incat nimeni nu ar mai face copii a doua oara. Din acest motiv, in timpul nasterii, corpul tau produce o cantitate uriasa de endorfina - un drog natural practic, care te face sa nu simti decat o mica parte din toata nebunia. Dar sincera sa fiu, nici nu-mi pasa de ce imi e bine, atata timp cat imi e bine. Nu ma simt ofensata de faptul ca tocmai creierul meu incearca sa ma pacaleasca. Ba chiar ii multumesc.

Momentul nasterii? Abia il astept! Sunt curioasa cum o sa fie la mine. Am citit deja toate povestile nasterilor tuturor mamicilor de pe forum. Concluzia e ca nu poti trage o concluzie. Ca de fiecare data e altfel. Plangeam la fiecare sfarsit de poveste ca la fiecare sfarsit de film siropos. Daca o sa inteleg ce mi se intampla, probabil ca voi plange cu lacrimi de crocodil si cand Mara imi va fi pasata in brate pentru prima oara, imediat dupa momentul nasterii.

Desigur, uneori - mai ales cand sunt in vizita pe la vreo familie cu copii, ma intreb ce mama naibii mi-a trebuit mie copil. Ca uite, totul este despre ei din momentul in care ii ai. Sau zilele trecute, cand ma tot vanzoleam peste tot prin orasul asta: petreceri, cumparaturi, iesiri la suc.. ma gandeam ca nu mai departe de peste o saptamana, n-o sa mai pot iesi la destrabalare cum ma taie pe mine cheful.

Apoi ma uit la prietenii mei, parinti de copii. Unii chiar cu 3 copii. Si vad ca niciunul nu sufera din asemenea motive. Si ca toti si-au reorganizat viata astfel incat sa aiba timp si pentru ei, si pentru incurca-lume astia mici de sunt dependenti de tine un deceniu, pentru ca apoi, in urmatorul deceniu, sa iti impoaie capul cu replici de genul: "maaaammii!!! nu ma pupa in fata prietenilor, ma faci de raaass!!!" Dar ei, parintii, nu isi mai pot inchipui viata fara copiii lor. Le pare goala si monotona. O alta festa a creierului, poate. Din nou, nici nu mai conteaza.

Deci au trecut 9 luni. Or trece si urmatorii 20 de ani, pana cand o zbura puiul din cuib. Am intrebat-o pe mama cum au trecut cei 20 de ani de pana sa plec eu de acasa. "Ca prin vis", a spus ea, usor intristata de faptul ca totul a fost atat de scurt si rapid. "Ca prin vis..."