Hot City - Cultura urbana feminina

Cand iubesc, coc placinte. Cam asta e starea de spirit cand ma cuprinde dragostea si ea e impartasita.

Ma incing cu un sort si ii dau roata lui, iubitului, gandurind si insistand sa ii var cu de-a dragostea diverse lucruri in cioc. Eu stiu ca dragostea trece prin stomac. Si mai stiu instinctiv ca o femeie cu o placinta in brate are mai multe sanse de imperechere pe viata. Mai stiu ca e important ce se intampla si cand dau sortul jos, hihi. Deci cu teoria stau binisor.

Cand insa dragostea mea nu este in acord cu dragostea lui, abia atunci ma intarat cel mai tare si ma paraseste bunul simt. Mi se pare ca placintele nu mai sunt de ajuns si, fie vorba intre noi, aici am dreptate. Insa fantezia mea nu ma cruta. Ma indeamna sa cred ca dragostea cu care am de-a face este asa de mare (aici incep sa delirez) incat e demna de niste actiuni mai marete si mai bune decat multumirea unui stomac si alte chestii primare.

Si uite cum ma apuc, biata fiinta in deriva, sa fac obiectului pasiunii oferte ferme, cu implicatii pe viata. In loc de placinte coc in singuratate, plina de satisfactia lucrului temeinic facut si o senzatie de preaplin interior, planuri cu care sa-l dau gata. Uneltesc propuneri din care sa nu mai poata sa iasa, decat daca cheama unitatea de descarcerare. Si, oricum, cine e nebunul care ar vrea sa se descarcereze de mine?

Nu-mi trece nici cat negru sub unghie prin cap ca poate el nu vrea nimic de soiul asta de la mine. Si cu cat barbatul pe care am pus ochii este mai nepasator, cu atat eu galopez mai tare in jurul dragostei noastre care este de fapt doar obsesia mea. Ce o sa se bucure cand o sa vada cat de serioasa sunt eu in legatura cu noi, imi soptesc eu ca un chinez intelept, mangaindu-mi barbia.

Bineinteles, el nu ma uraste, caci daca asa ar sta lucrurile, poate ca ar trebui sa ma duc la un doctor. Apreciaza si el un 7,5% din totalitatea femeii fascinante care sunt. Problema e ca eu ridic in mintea mea procentul la 75% si mi se pare ca atingerea unui 100% e doar o problema de timp. Si da, ati ghicit, sta in puterea mea in totalitate sa il fac sa ma caute cu extaz. Ce daca acum am parte de faza cu agonia? Cu cat el nu-mi propune vreun plan, cu atat ma simt mai indreptatita sa iau eu haturile.

Caut cu lumanarea un semn de bunavointa de la el: un zambet, o inclinatie a capului, o mangaiere, o glumita. Si o iau si o impachetez frumos, cat sa-mi placa, si apoi o pun ca fundatie pentru tot ce urmeaza. Desenez cu rosu portretele copiilor pe care planuiesc sa-i fac cu si pentru el. Nu, nu ma deranjeaza daca fata o sa semene cu el, pentru ca ce e mai frumos pe lume decat o fata blonda cu ochi maro?

Calculul e simplu. Ce pot eu sa-i dau lui nu mai poate nimeni. Ce grija urmeaza eu sa am de el nu are cum sa obtina din alta parte. Chiar si genele si aranjamentele noastre financiare se potrivesc, ce chestie. Asa ca scriu frumos un plan de afaceri pentru viata personala pe termen lung si, daca nu ma opreste vreo mama sau o prietena buna, ma duc sa-l prezint ca pe un ou de aur ce tocmai am ouat.

Putine lucruri sunt asa amuzante, spun eu uitandu-ma in urma, ca fata unui barbat care nu banuia cat eram de aprinsa si acum este stupefiat de amploarea nebuniei mele. Putine lucruri. Asa ca acum am bunul obicei ca, inainte de a merge sa-mi licitez cele mai intime dorinte bazate pe un castel de nisip, ma consult un pic cu sfetnicii mei de taina in materie de relatii. Si constat ca asa are de castigat toata lumea: si eu, ca mi se cenzureaza vreo traznaie, si el, barbatul vietii mele din perioada respectiva, pentru ca nu e obligat sa intrerupa prea brutal niste vise.