Hot City - Cultura urbana feminina

Pana acum pot sa ma laud ca mi-a folosit tare mult faptul ca am facut studii de comunicare.

Pe diploma mea sta scris faptul ca sunt abilitata sa discut cu masele. Dar lucrul asta, ramane intre noi, mi-a folosit de foarte multe ori si in dialogurile mai particulare pe care le-am purtat in diverse momente ale vietii mele. ­

Si as vrea sa amintesc aici bunici, catei, ofiteri de resurse umane, mame ale prietenilor, doamne cu coc de la circa financiara, barbati carora le-am tras clopotele, tot convoiul asta urias de persoane a fost sedus de tehnicile mele de comunicare interpersonala. ­

Dar mi-a sunat ceasul, se vede treaba. Mi-am gasit in sfarsit eu nasul, in persoana prietenului meu. Cand l-am intalnit, nu parea sa fie cine stie ce abil in domeniu. Am crezut ca il mananc cu fulgi cu tot, folosind o seama de tehnici lejere, pentru incepatori, si doar putin efort. Trufia mea insa, nu mi-a tinut de cald.

Prietenul meu e blajin si n-ar ridica vocea la mine niciodata. Nu m-ar contrazice nici sa-l pici cu ceara si asta m-a facut sa ma relaxez dincolo de limite permise. Am umblat eu o vreme cu briceagul deschis in buzunar, gata de lupta. Dar vazand ca este un om pasnic, care imi vrea doar binele, m-am lasat moale, in voia lui.

Tehnica performanta a nasului meu este cam asa. Eu il informez taios cu privire la lucrurile pe care nu vreau sa le fac. Ii explic raspicat ca nu e chip, de exemplu, sa ma dau jos din tren la 5 dimineata, in orasul lui natal, dupa ce am calatorit toata, si sa nu dorm apoi 5 ore, ca sa ma refac.  

El se uita cu ochi asa de intelegatori la mine si isi intipareste pe fata o expresie care pare sa zica: “Dar draga mea, sigur ca o sa dormi. Cum crezi ca as putea sa te tin treaza dupa ce ai avut o noapte asa de grea. Nici nu-mi trece prin cap.” La expresia asta lipeste si niste cuvinte potrivite, din care eu inteleg ca sunt un monstru ca am putut sa-l banui ca ar face orice impotriva dorintelor mele.

Si uite cum ma dau jos din tren la 5 dimineata, si dau sa ma cuibaresc la pieptul lui, sa-mi gasesc culcus pentru un somn fara vise. Dar el ma anunta, tot cu voce calma si care ma asigura ca nu e cazul sa-mi fac griji, pentru ca totul o sa fie bine: “Peste doua ore, la 7 dimineata, trebuie sa ne intalnim cu un grup si mergem pe munte”.

Asta e doar un exemplu. Prietenul meu face asa de cate ori vrea sa treaca o activitate de cuplu in regim de ordonanta de urgenta, si stie ca nu prea ar avea sorti de izbanda daca ar urma calea normala, cu trecere prin parlament. Reuseste totusi cumva sa dreaga lucrurile de asa natura, incat mi-e greu sa ma supar pe el.
Desi din infruntarea asta pasnica eu ies cam sifonata, nu pot sa nu-l felicit pentru asa dibacie. A reusit acolo unde multi s-au caznit dar n-au razbit. Mi-am gasit nasul si ce-o mai fi, om vedea.