Hot City - Cultura urbana feminina

Iubirile noastre vin fulgerator. Le gasim prin conturi de twitter. Din cateva cuvinte aruncate in neant in mod mestesugit. Asa ca ne-au facut sa visam la comuniunea perfecta. Sau macar comunicarea imperfecta. Le mai gasim si pe maluri de mare unde cunoastem pe toata lumea. Mai putin pe acel ‘strain’ apetisant cate ne face ochi dulci dincolo de sanii bronzati ai unei pankerite. Si atunci, daca ne-a remarcat si in aceste conditii dificile, cum sa spunem nu?

Si la fel de fulgerator cum vin, tot asa si pleaca. Adesea fara sa fie macar consumate. Pentru ca avem atat de multe incat nu am mai putea face fata tuturor. Si mereu vin unele noi, parca si mai apetisante. Iubiri dupa care o sa ne para rau daca nu s-au intamplat. Asa ca o aruncam pe cea prezenta cat colo. Ca deja stim cate ceva despre ea. Si despre cealalta, cea care ne zambeste apetisant de la colt de ochi, inca nimic.

Ce iese de aici stim cu totii. Nici nu mai trebuie sa spunem. Pentru ca vedem peste tot in jurul nostru rezultatele instabilitatii. Si ne tot ascutim coltii cu care sa impungem sexul opus in povesti cu final neplacut. Asa ca nu vom vorbi aici cum ne iubim noi. Ci cum se iubeau parintii nostri.

Nu spun ca nu au avut si ei perioada lor sturlubateca, dar parca ea se termina mai repede. Sau macar asa ne lasau pe noi sa intelegem, din incercarea de a ne aduce pe drumul cel bun. Din povestile care ne vin pe filiera parinteasca, ei numai din cateva incercari puneau mana pe perechea mult visata. Isi dadeau seama dintr-o privire, din doua cuvinte schimbate, din recomandarea unui prieten ca aceea este si cu asta cautarea se incheia.

Iar toate acestea nu se intamplau ca in cazul nostru, la 30 de ani, cand avem deja o oarecare oboseala si acceptam pentru ca ‘pana la urma acesta care s-a nimerit nu este cu nimic mai rau decat altii’. Ci pe la 16-18 ani, cand sangele fierbea in vene de ai fi spus ca nimic nu o sa-l opreasca in a vedea in toti si toate o prada. Asa, copii, se identificau pe viata. Si se curtau cuminti pana ajungeau la varsta la care se puteau ‘muta la casa lor’. Nu conta ca fiecare facea scoala in alt oras. Sau ca mai aveau niste aventuri. In final, casti si increzatori in alegerea facuta cand inca aveau oasele corpului neformate, se duceau la sfat si declarau ca se vor placea la infinit. Si vor o familie numeroasa cat o mica echipa de fotbal.

Dupa care am auzit / vazut si lucruri mai putin placute. Dar tot ramane nostalgia dupa iubirea de la 16 ani care a ajuns sa se maturizeze si nu a fost omorata imediat. Cum facem noi fara nicio tresarire.

Voi ce credeti, parintii nostri chiar ne spun cum au fost sau ne leagana in povesti de adormit copiii?