Hot City - Cultura urbana feminina

Cand esti tanar inveti prin imitatie. Iar cand e vorba de cel mai inaltator sentiment cu putinta, iubirea, nu exista modele mai bune in adolescenta decat filmele si romanele.

Pasionata fiind de lectura, in adolescenta am ajuns sa imi construiesc relatiile in functie de romanul preferat. Probabil ca as proceda la fel in continuare daca nu as fi casatorita. Imi si imaginez cum ar fi sa imi doresc un iubit sud-american, doar pentru ca imi place cum scrie Ernesto Sabato.

Ok. Sa incepem. Intai a fost modelul Mihail Drumes. Am citit Elevul Dima dintr’a saptea si Invitatie la vals iar tiparul a fost clar: daca ne iubim inseamna ca trebuie sa ne certam si sa avem tentative de sinucidere.

Ma rog, poate nu chiar tentative, astea sunt periculoase, dar macar sa avem asa niste declaratii de genul: “stii, daca cineva ne-ar desparti, eu pur si simplu as muri fara tine”. La 13-14 ani astfel de romane te marcheaza, iar genul acesta de comportament nu ti se pare absolut deloc melodramatic.

Pentru ca mai crescusem putin, dupa un an, a urmat momentul La Rascruce de Vanturi. Ei, bine dupa romanul asta nu am putut sa ma indragostesc decat de “baieti rai”.

Ce pot zice, Heathcliff era atat de chinuit si de sexy! Asa ca orice pretendent la inima mea trebuia sa fie un tip aflat in chinuri groaznice, fie datorita trairilor sale interioare, fie prin eforturile mele extreme. Capitolul 16 si declaratia lui Hethcliff (pe care o invatasem pe de rost si pe care acum o scriu din memorie, va rog sa nu imi reprosati daca nu e fidela): "vino si bantuie-ma pana la sfarsitul zilelor mele, numai nu ma lasa singur […]Nu pot trai fara tine. Nu pot trai fara viata mea”, m-au convins ca daca nu sufera nu ma iubeste. Asa ca daca vrei sa fiu iubita ta arata-mi cat de mult suferi. Hai, mai multa durere, mai multe lacrimi (dupa cum spune si reclama).

In liceu au lovit romanele lui Mircea Eliade. Deci durul Heathcliff a devenit intelectual, iar eu am ajuns la concluzia ca cea mai profunda iubire e cea desfasurata la distanta. Apropierea fizica distrugea latura spirituala a dragostei , asa ca ea trebuia sa fie platonica. Si in plus, Nunta in cer m-a convins ca nu pot fi creativa decat singura. Va dati sema ca nu mai puteam scrie eseuri de nota 10 decat daca pastram distanta. Asa ca m-am apucat sa scriu scrisori. Zeci de scrisori. Ce vreti, paream mai inteligenta si mai sofisticata in ele decat in persoana.

In sfarsit, pe la finalul liceului barbatul ideal era un rocker suparat, dur in exterior si sensibil in interior, extrem de inteligent, gata sa moara pentru mine, si care trebuia sa imi trimita scrisori.

Noroc ca am facut facultatea!