Hot City - Cultura urbana feminina

Multumesc frumos ca mi-ai dat corpul tau, ne distram de minune impreuna. Imi face mare placere sa-ti acaparez timpul si toata energia. Sunt bucuroasa ca investesti in mine sume de bani care imi fac viata mai frumoasa. Dar ce vreau eu de fapt este sufletul tau. Pe ala il vreau eu, sa il rontai eu cu pofta, ca sa stiu ca imi apartii cu totul si cu totul.

Cam asta ar trebui sa fie detaliat in contractul care ar trebui sa preceada orice relatie dintre doi oameni mari. E drept ca in cuvinte mai formale de atat, care sa aiba greutate juridica, si eroul sa inteleaga de la inceput ce i se pregateste. Ca adica intai trebuie sa sacrifice pe altarul relatiei timpul lui liber, apoi preocuparile si gandurile lui din timpul cat nu e liber. Urmeaza planurile lui de viitor si cheltuielile pe care le avea programate in cine stie ce alte directii.

Dar o relatie care merge bine nu se poate hrani numai cu atat. Vine momentul cand are nevoie de mai mult. Si atunci protagonistul trebuie sa fie pregatit sa-si scoata sufletul din piept, sa il impacheteze frumos, in hartie lucioasa, si sa il ofere zambind alesului, fara prea multe fite si comentarii.

E curios cum la inceput ne plac oamenii asa cum ii cunoastem. Si incepem sa ii cautam si sa ii vrem langa noi tocmai pentru ca sunt in felul asta. Dar cu timpul, cand capatam ceva vechime in relatia cu pricina, nu ne mai ajunge nimic din ce ni se oferea initial. Lucrurile alea ne-au folosit doar ca sa putem lua putin avant si sa ne facem un fundament sanatos, pe care sa putem cladi mai departe.

Asa cum Mesterul Manole a trebuit, pana la urma, sa-si zideasca in edificiu pe a lui draga sotia Ana, ca lucrurile sa iasa cum trebuie, asa se intampla si aici. Daca partenerul nu ne da si ultima reduta pe care o mai tinea pentru sine, n-am facut nimic. Acum, poate ca legenda e construita schiop, si de fapt Mesterul Manole nu prea se mai intelegea cu Ana lui. Si nestiind cum sa curme legatura, pentru ca pe atunci nu prea se purtau divorturile, a inventat dracovenia asta. Cum ca nevestica trebuie integrata in cladire, pentru ca aceasta sa iasa frumoasa si sa stea in picioare.

Dar cine suntem noi, mancatorii de suflete, sa-l judecam pe el?

Vrem ca partenerul nostru sa nu mai aiba vreo alta nazuita din care noi sa fim exclusi. Sa isi gandeasca toate actiunile in functie de cum ne-am potrivi noi in ele, si bineinteles sa ocupam un loc fruntas

. Este exclus ca partenerul sa aiba secretele lui, el trebuie sa ne lase sa intram incaltati cu bocancii si sa ii cotrobaim prin toate ungherele mintii.

Momentele lui de singuratate sunt pentru depresivi si neadaptati. Fiecare clipa trebuie petrecuta in tandem cu partenerul. Chiar daca nu vorbim sau facem ceva strict in echipa, trebuie sa impartim aceeasi incinta, ca sa stim ca totul e sub control. Cat despre expresia spatiu personal, poate sa uite. Asa ceva nici nu exista atunci cand ai intalnit un partener pe masura. Daca mai tine inca la momentele lui departe de noi, inseamna ca am dat peste un partener imatur si sa se schimbe si sa plece unde-o sti.

Ce daca visul lui a fost intotdeauna sa ajunga in Peru? Adica da, a fost dragut sa aflu asta cand ne-am cunoscut, mi s-a parut deschis la minte ca are asemenea aspiratii. Dar daca eu nu suport atatea ore de zbor si oricum America Latina nu ma fascineaza nici cat negru sub unghie, cuminte ar fi ca omul nostru sa inteleaga asta si sa mearga cuminte in Corfu, unde e superb. Orice scapari inafara liniei noastre de toleranta este considerata erezie. Iar linia noastra de toleranta este plasata strategic intr-un loc atat de jos…

Deci da, cam asa stau lucrurile. Daca am ajuns sa te plac, acum trebuie sa te am bucata cu bucata, pana te dezmembrez de tot. Si sa nu te zbati, ca facem circ degeaba si multa mizerie pe jos. Parca zicea si Bob Dylan, amarat, intr-un cantec de-al lui exact despre asta: Don’t Think Twice, It’s All Right: I Gave Her My Heart But She Wanted My Soul.