Eu caut galceava, el solutii

Autor: sana

M-am saturat sa mi se spuna ca experienta acumulata in fostele mele relatiile cu barbatii conteaza. Mi-e greu sa mai clatin din cap cuminte si sa dau dreptate interlocutorului atunci cand mi se indica binevoitor faptul ca o casnicie ratata inseamna un plus pentru mine. Uite ce noroc a dat peste mine si eu, incapatanata cum sunt, nu vreau sa-l fructific.

M-am gandit mult si eu nu prea cred ca experienta de felul asta aduce mare lucru sau oricum nu ceva care sa-mi foloseasca pe mai departe. As prefera sa nu am experienta deloc si sa ma uit cu ochi noi la fiecare relatie in parte. Mi se pare ca experienta acumulata pana acum ma ajuta doar sa pun, fara sa vreau, etichete preconcepute pe situatiile care-mi apar. Si sa fiu un pic mai cinica in loc sa fiu un pic mai deschisa spre a judeca fiecare situatie in parte.

Spun asta pentru ca am observat ceva: am dobandit o gramada de informatii in lupta dreapta dar placuta cu barbatii si cu viata. Am invatat multe lucruri traznite referitoare la modul in care functioneaza masculinitatea. Dar culmea e ca nu pot sa ma laud ca sunt in stare sa le aplic sau sa profit macar un pic de pe urma lor, ca sa merite intreaga tevatura. Pusa fata-n fata cu personajul barbat, uit tot si ma comport senina cam la fel.

De exemplu, eu stiu acum ca barbatul nu citeste gandurile mele aproape niciodata. Iar cuvantul aproape l-am folosit pentru ca sunt optimista. Eu am anumite asteptari de la el si m-as bucura sa le indeplineasca una cate una insa fara ca eu sa deschid vreodata gura in sensul asta. Insist sa-si dea seama din oficiu, de cum ma cunoaste, ce si cum vreau. Nici nu-mi trece prin cap sa-l ajut cu vreun indiciu.

Desi stiu ca este imposibil, continui sa ma comport ca si cum un barbat, la un moment dat, o sa reuseasca performanta. Cand barbatul esueaza in a-mi indeplini visele, eu nu devin mai inteleapta si nu realizez ca nu are cum sa aleaga bine, daca eu nu i le-am comunicat. In continuare il observ pe muteste, ca un jandarm care nu e platit sa gandeasca, ci sa aplice legea. Iar legea a fost incalcata.

Daca ma dezamageste, si nu are cum sa nu faca asa, daca eu nu il dirijez putin, ma bosumflu si devin certareata cat ai zice peste. In primul rand ma ocup cu proiectul comunicarii eficiente a supararii mele. Ii arat prin toti porii mei ca sunt neagra-n cerul gurii de atata frustrare si ca el are clar legatura cu asta.

Bineinteles, in loc sa ma comport omeneste si sa zic ce am, refuz sa explic de ce. Singura solutie mi se pare ca trebuie sa vina tot de la el. Dupa ce nu a ghicit din prima cum as fi vrut eu sa faca lucrurile, sa ghiceasca macar acum exact ce am si sa faca ceva reparatoriu.

De cateva ori am spus, fara sa vreau, ce-mi doresc de la el, si s-a cam rezolvat. Dar de ce nu reusesc sa tin minte faptul ca barbatul care ma place o sa caute cu siguranta solutii sa ma multumeasca daca afla ce si cum, nu prea stiu sa explic. Din pricina naturii mele feminine intortocheate sunt prea ocupata sa-i pun piedici si sa-i dau la coaste ca sa mai am timp sa devin o persoana mai buna.

Rezultatul e destul de caraghios: eu caut galceava si el cauta solutii in ceata, fara sa stie problema. Asta inseamna unu zero pentru el. Daca ar stii ce vreau, ar cauta solutii in directia buna. Pentru ca asa e barbatul facut.