Hot City - Cultura urbana feminina

Noroc ca am un prieten, mai tanar dar mai ager ca mine, care mi-a deschis ochii. Am trait o vreme, vreo 33 de ani (din care poate doar vreo 20 constienti de-a binelea), cu o senzatie gresita.

Eu am crezut mereu ca mamele pun presiune pe fetele lor sa se marite si sa intre in randul lumii pentru ca asa cred ele ca e bine pentru fete. Si ca toata tevatura asta si tot zorul pe care il demonstreaza in directia asta, neobosite, de a ne cicali ca niste robotei stricati, are o motivatie altruista. Dar uite ca acum incep sa mi se lamureasca niste lucruri si nu-mi place ce vad.

Mi-a fost chiar si mila de ele, de mame. Mi se parea ca mamele noastre nu s-au prins ca traim intr-un context complet diferit fata de vremea cand s-au maritat ele. Si ca sunt cam expirate, asa, cam inafara actualitatii si a problemelor contemporane. Prin urmare, niste femei pe jumatate absente, chiar daca bina intentionate.

Credeam ca nu inteleg defel ca acum femeia e mai independenta si barbatul mai speriat de ea, in consecinta. Ca nu se prind cum acum exista un milion de retete si posibilitati de a-ti trai viata. Si ca asta cu o casnicie trainica incepe sa paleasca, din fericire sau din pacate, cine stie, intre celelalte variante posibile. Ma induiosam ca ele ne tot recomanda retete vechi si depasite, cand lumea noastra e in continua schimbare.

Acum am inteles ca mamele nu au cum sa nu vada ce se intampla. Este imposibil ca ele sa traiasca complet separate de climatul de insecuritate in ceea ce priveste relatiile barbati-femei si oameni-oameni in general. Ele vad ce se intampla si stiu ca noi acum nu mai suntem dispuse sa facem vechile compromisuri, ca pe vremea bunicii, daca nu am gasit ceva care sa ne multumeasca.

Ele vad ca noi ne castigam singure painea si nu mai avem chef sa stam cu un barbat doar pentru ca asa se face. Ci vrem unul care chiar sa ne placa. Ele vad toate astea dar nu prea le pasa si ne imping de la spate sa acceptam ideea ca trebuie sa facem tot felul de compromisuri, doar ca sa ne maritam. Si inteleg ca asta se intampla din doua motive, ambele egoiste pana-n maduva.

Primul ar fi ca asa cum noua ne ticaie ceasul biologic sa avem copii si atunci ne apucam de proiectul cu pricina, lor le ticaie alt ceas. Ala care le anunta ca a venit vremea in viata lor sa abia nepoti. Si ca este o perioada care nu tine pentru totdeauna si trebuie bifata cat mai degraba, pentru ca asa e mersul lucrurilor.

Si exact asa cum ceasul nostru ne bulverseaza pe noi si ne impinge la tot felul de alegeri, doar ca sa rezolvam problema, ceasul lor le bulverseaza pe ele. Si le determine sa ne intrebe zilnic la telefon si sa ne puna la colt in public, cand ne intalnim: auzi, dar tu cand te mariti, ca sa intri si tu in randul lumii? Si fac asta fara sa mai tina cont de faptul ca ne rascolesc cu intrebarea asta, ca rasucesc cutitul in rana, ca ne fac sa ne simtim niste infrante. Nu mai conteaza ca ne fac sa plangem de frustrare ca n-am reusit inca sa rezolvam acest capitol, lucru pe care ni-l dorim la fel de tare.

Al doilea motiv este ca le este rusine de comunitatea in care activeaza: vecine, colege de serviciu, prietene de la biserica si minimarket. Altele au copii maritati si nepoti si povestesc cu emfaza ce fericire simt. Si atunci ele se simt inutile si jenate ca nu dovedesc performante cel putin egale si pun presiune mai departe.

Sigur, imi pare rau pentru mame chiar si acum, cand le inteleg motivele. Dar imi pasa mai mult de vietile fetelor si de ce simt ele cand sunt luate la rost ca nu rezolva odata problema asta.

Mamelor, intelegeti odata: n-o sa ne casatorim si n-o sa facem copii doar ca sa va facem pe voi fericite. Si decat sa tresarim de repulsie cand ne sunati, stiind ca o sa ne intrebati acelasi lucru, adica sa zicem o data a nuntii, mai bine ne lasati in pace. Altfel, nu o sa mai aveti nici putinul-mult pe care il aveti acum: o relatie buna cu copilul vostru.