Hot City - Cultura urbana feminina

Mi se pare ca nu mai avem alta sansa acum. Daca vrem sa ne pastram actuali si in rand cu semenii nostri, pur si simplu nu putem sa intoarcem spatele facebookului.

Alegerea de a nu folosi facebookul e caraghioasa. E ca si cum am fi zis, acum vreo 10 ani, ca noi nu suntem de acord sa purtam asupra noastra telefon mobil, caci oricum putem sa telefonam de pe fix cand chiar avem nevoie.

Ne place sau nu ne place, (si) acolo, pe facebook, se intampla bucati importante atat din viata noastra cat si a lor, a oamenilor care ne intereseaza. Facebookul nu mai este un moft si nici un mijloc de pierdut timpul in mod placut pentru oamenii fara de capatai. Acolo iti construiesti brandul personal, iti induiosezi sau efervescentizezi audienta. Cu el te culci, cu el te scoli, cu el mai mananci si in oras cateodata. Simti ca e important.

Dar daca facebookul este bun pentru socializare si ma ajuta sa tin legatura cu prieteni de departe, cu care nu am cum sa comunic altfel, tot el e foarte rau pentru legaturi de dragoste. Desi prefer sa ma prefac ca nu vad nimic nou si nelinistitor si ca totul e sub control, imi clantane dintii de frica. Pentru ca imi trece pe dinaintea ochilor o tendinta de alienare care ma intristeaza. Un fel de trend care ma descurajeaza profund, caci mie imi plac totusi atat de tare oamenii in carne si oase si mai ales barbatii.

Eu vad zilnic ca ei, masculii nostrii cei de toate zilele, mai renunta putin la vitejiile amoroase din viata reala si se multumesc cu o transhumanta a dragostei pe net.

Eu cred in continuare ca trebuie sa ma uit fascinata cum li se misca buzele cand imi vorbesc despre ceva. Vreau si acum sa-i ating cand mi se pare ca am ajuns sa avem o dulce complicitate. Vreau sa imi las capul pe umarul lor si sa ma joc cu degetele mele prin parul lor. Si vreau sa ma tina noaptea in brate in pat, cu brate cu muschi adevarati.

In loc de asta, mi se ofera surogate palide, de culoarea unui bolnav de ficat. Ioc buchet cu flori delicate la atingere, pentru ca primesc un cadou virtual. Unul public, care poate fi vazut de catre prietenii mei, sau unul privat, doar pentru ochii mei, care ar trebui sa ma emotioneze si mai tare. In loc de telefon cu ce faci in weekend primesc pe facebook o invitatie la un event din care pot sa inteleg ce vreau. Pot sa bifez butonul cu “vin sigur”, "pot sa ma mai gandesc" sau ca "pot sa aleg sa nu vin deloc". Aparent nimeni nu o sa ia personal un “I’m not attending”.

Toate patimile se nasc, traiesc plapand si mor pe facebook, fara sa mai vada lumina zilei. Iubim flusturatic si virtual persoane reale, si facem asta fara sa mai simtim vantul prin plete, soarele pe piele sau sa mirosim impreuna ploaia. Toata curtea tine de likeuri, acolo e masura marilor noastre iubiri. Bleah.

Femeile s-au obisnuit, ce sa faca. In loc sa tanjeasca la lucruri palpabile, vaneaza semne de dragoste internetica asa cum inainte asteptau zambete si ocheade. Desi speram sa avem relatii palpitante in viata reala, nu ne mai miram asa de tare cand totul ramane, schiop, pe net. Mi-a dat like, a comentat la poza mea, mi-a dat invite group, a pus o aplicatie la mine pe wall, astea sunt victoriile sentimentale moderne, victorii de plastic reputate intr-un univers sentimental de scartaitoare.

Zau daca stiu ce e de facut. Barbatii care nu au cont de facebook sunt putin retrograzi. Insa afectiunea celor care au cont pe facebook a devenit mai lenesa, odata cu descoperirea lor ca sentimentele pot fi transmise prin niste clickuri. Si nu e ok asa.