Hot City - Cultura urbana feminina

Trebuie sa va marturisesc ca sunt confuza. Mi s-a spus ca ar trebui sa astept un print sau un cavaler pe cal alb. Mai mult de atat, insa, nu stiu. Stiti cumva cam cum ar trebui sa arate, cat sa poarte la pantofi si ce studii ar trebui sa aiba?

Nu am crezut niciodata in Mos Craciun pentru ca nu am stiut ca ar trebui sa existe. Stiam despre Craciun ca este acea perioada cand primim cadouri de la cei dragi, nu de la un personaj bonom si bicolor (sau monocolor, ca albul parca nu era o culoare, nu?). Nu am crezut nici in Zana Maseluta, asta era o inventie pur americana, sau cel putin asa mi  s-a parut mie. Nici in Iepuras si nici in Bau-Bau, sau in orice alta faptura magica a copilariei, de care am aflat cel mai adesea citind in cartile de povesti.

Si nici in print nu am crezut. Sau in „Alesul” – acest Neo al meu, propriu si personal, care ma va salta pe calul lui cibernetic si ma va duce catre alte lumi, mai bune. As fi vrut, sincer, sa cred, insa incerc sa privesc lucrurile un pic mai realist. De la ce ne mai salveaza azi printul? Cate dintre noi mai locuiesc in turnuri inalte pana la cer, inchise acolo de mastera cea rea?

Are si lumea de azi punctele ei negative. Si am momentele cand mi-ar placea sa locuiesc pe o insula pustie, departe de toti si de toate. Insa nu vreau sa ma salveze nimeni. Ma descurc si singura, multumesc. Insa nu va pripiti acum sa ma luati drept o feminista convinsa ca se descurca mai bine singura. Din contra.

Consider ca el nu ar trebui sa ne mai salveze de la nimic. Are suficiente atributii pe care trebuie sa le indeplineasca: el trebuie sa faca primul pas intr-o relatie, riscandu-si fragilul orgoliu prin primirea unui potential raspuns negativ, de la el ne asteptam sa ne cumpere flori si bomboane atunci cand o da in bara si nu numai, sa se uite cu noi la filme siropoase, sa iasa cu noi la cumparaturi cand prietenele ne sunt ocupate, sa elimine chiar si cel mai inofensiv gandac care ne poate provoca urlete inspaimantatoare chiar daca se afla in coltul cel mai indepartat si inalt al camerei. Sa zicem ca are suficiente indatoriri. De aceea, inainte de a fi print, as prefera sa fie un domn. Sa imi intinda mana atunci cand as putea aluneca pe gheata de pe strada, sa ma lase pe mine sa intru prima intr-o incapere si sa imi tina usa, sa imi ofere haina lui atunci cand este frig si sa nu vorbeasca de fata cu mine asa cum face cand este cu amicii lui. Voi sti sa ii raspund la fiecare gest intr-o masura cel putin egala. Pentru ca toate aceste lucruri aparent nesemnificative ajung sa conteze intr-un final.

Printul mi se pare, asadar, un pic demodat. Traiasca gentleman-ul secolului XXI, care stie sa fie fermecator si sa cucereasca prin gesturi marunte si care, inainte de toate, este un om, la fel ca si mine. Fara sange albastru care sa ii curga prin vene, insa cu mult    bun-simt si care nu se va lasa intimidat prea usor de femeile puternice postmoderne, femei care cel mai adesea vor spune „nu”, cand vor de fapt sa spuna „da”...