Hot City - Cultura urbana feminina

Intrucat mi-am pus intrebarea daca vreau cu adevarat copii cam 12 ani. Si e posibil sa mi-o mai pun inca vreo 10 de acum inainte, zic ca ar ar fi simpatic sa ne distram pe seama experientelor mele. Si sa realizam in acelasi timp cat de mult s-au schimbat mentalitatile in numai acesti 12 ani.

Pe la vreo 20 de ani as fi raspuns un DA hotarat, vreau copii si nu doar unul. Si stiam si cu cine vreau copii. Un el care dovedea o mare iubire pentru motanul sau. Un pufulete de pisic care era mangaiat si alintat in toate felurile. Eu, avand de la tv o imagine destul de stupida despre masculinitate, asociind-o cu “me Tarzan” si tipete printre liane, ma gandeam ca uite, am pus mana pe viitorul tata perfect. Singurul care a mai ramas in lume. Dar desi era mai bun decat Tarzan, nu era totusi suficient de ok pentru lumea noastra. Asa ca am amanat copiii pentru altcineva.

Sarim o gramada de ani si ajungem pe la 26. El ma intreaba grijului si matur – ai vrea copii? Eu ii raspund nesimtit si imatur – crezi ca vor semana cu tine? Bine, ok, nu s-a intamplat chiar asa. El nu m-a intrebat nimic. Doar facea aluzii ca intr-un viitor nedefinit este posibil sa se intample si acest lucru. Iar eu ma intrebam ce anume vor mosteni copiii de la el. Ca ar fi fost cateva lucruri pe care nu le-as fi vrut nicicum. De abia faceam fata unuia ca el, care totusi fusese educat cativa ani. Si intelegea niste argumente. Dar un tanc cu firea sa m-ar fi omorat cu totul.

Din fericire, acesti plozi de la 26 de ani erau conditionati de niste realizari materiale pe care nu am reusit sa le obtinem. Bine, nu erau chiar normale. Ar fi trebuit sa avem un conac intr-o livada de meri. Sa crestem acolo copilul ca pe o salbaticiune sanatoasa. Nici acum nu m-am prins de ce lui toata treaba asta i se parea deosebit de idilica.

Ajungem in pas voios pe la vreo 30. Cand idilicul nu mai reprezinta in vreun fel vreo atractie. Ba chiar naste niste replica ceva mai cinice. In perioada respectiva eram convinsa ca un copil e foarte bine fara tata. De fapt chiar mai bine decat cu. Si planificam niste calatorii “lucrative”. Strain, arata bine, sanatos, no chance sa te intalnesti cu el prin mall. Solutia optima. Doar ca nu prea imi plac strainii.

Si, ma rog, chiar trebuie neaparat sa semene cu el?

Mai astept, poate evolueaza lumea. Si o sa fac un copil care sa semene doar cu mine. Hah, un mini me! Exact ceea ce lipsea lumii, ma gandesc. Si poate il fac direct mare. Ca sa ne intelegem ca oamenii. Am sa va rog insa un singur lucru, sa nu numiti copilul meu clona. Stiti cum sunt copiii, sensibili, se supara imediat.