Hot City - Cultura urbana feminina

Am in jur oameni de o varsta apropiata de a mea care pot spune cuvinte. Si pot face gesturi. Pe care auzindu-le / vazandu-le ma apuca un fel de smiorcaiala dupa varsta de….ani.

Si uite aici imi este dificil sa spun care varsta anume. Fiidca nu mai stiu cand am inceput sa ma stramb la pozele din cartile de povesti. Acele poze in care se identifica tot felul de situatii pe care acum mintea nu le mai poate percepe fara sa treaca pe rand prin furie, deznadejde, plictiseala, superioritate. Si tot asa, o gama imensa de sentimente negative la un el care o pupa tandru pe o ea promitandu-i o fericire de o viata. Sau o ea care numai sub ochii lui se transforma din omida in fluture.

Iar in mod normal o duc foarte bine in aceasta stare. Adica este una comoda, in care lipsa asteptarilor mari omoara si posibilitatea marilor dezamagiri. Iar in plus, mintea astfel eliberata poate incepe sa se concentreze asupra altor lucruri. Mai vizibile social, sa zicem. Si aducatoare, prin asta, de o oarecare bunastare materiala. Ce duce, implicit, daca nu suntem igraditi mental, si la o bunastare spirituala. Deci suntem fiinte complete.

Pana cand… pana cand vedem ca altora nu le-a disparut romantismul si nici nu exista semne ca asta i-ar fi tampit in  vreun fel. Ba chiar au ceva energie suplimentara pe care sa o imprastie carismatic in lume. Nu stiu, poti asculta o melodie, away from the sun, de 3 doors down, si realizezi ca sunt altii care nu dau inapoi in fata propriilor sentimente. Si nici nu se ascund de ele dupa peretii unor judecati reci.

Iar pe langa acestia sunt unii care mai mult decat ca reusesc sa vad lumea romantic o vad limpede, in contururi clare, fara culori ce sa se intrepatrunda. O vad naiv si vesel. Si pe acestia am ajuns sa ii invidiez. Si oricat de putin rafinati ar parea dupa standardele noastre ‘urbane’ imi dau seama ca ei au posibilitatea de a face lucruri dragute, care merg direct la suflet si nu cer prea multe explicatii.

Cineva, sau ceva, sau noi insine am reusit sa ne omoram romantismul si naivitatea in acest proces de a deveni cat mai adaptati la lumea in care ne invartim. Si nici macar nu putem identifica factorii. Ar fi o aberatie sa pun asta in carca a celor 10 barbati cu care nu m-am inteles atat de bine cat as fi vrut. Cum ar fi penibil si sa arunc vina pierderii ‘inocentei’ in spatele redactorilor de stiri.

Tu stii cine ti-a omorat romantismul?