Hot City - Cultura urbana feminina

Se poarta modelul de viata unisex. Asta vine cu multe avantaje pentru ca nu mai avem bataia de cap derivata din ideea fixa ca fetele poarta roz si baietii albastru si tot ce rezulta mai tarziu din premisa asta scalamba. Daca lucrurile s-ar opri aici…

Parfumul lui poate fi si al meu, daca nu mi-a venit alta idée mai buna si vreau sa miros totusi a ceva. Blugii cu talie joasa pe care un barbat cu alura androgina ii lasa spanzurati pe un scaun pot sa-i trag eu imediat pe mine, in cazul in care nu m-am ingrasat prea tare. Cat despre ochelari de soare, sa nu mai vorbim. Toti ai mei pot fi si ai lui, fara nicio suparare. Si nici n-o sa-l acuze nimeni ca il fac prea gay. Pot sa fie si roz, si tot e bine. Pamantul continua sa se invarte, el arata cool.

Dar exista un capitol unde, sincera sa fiu, nu-mi convine deloc ca lucrurile stau asa unisex. Sunt curioasa daca o sa ma contraziceti. Lacrimile, domnilor, ar trebui sa ramana ale femeilor. Aceste salcii mladioase si plangatoare, pe alocuri.

Barbatii care plang isi dau asa de tare cu firma in cap incat cu greu mai pot sa-mi revin dupa ce ii vad in starea cu pricina. Eu inca mai cred ca un barbat adevarat (da, imi place ideea si tanjesc dupa ea) e un personaj aprig, care poate sa treaca prin orice situatie fara sa dea neaparat apa la soareci. M-ar ajuta mult sa raman cu imaginea asta despre sexul tare, care de-aia se numeste asa: pentru ca nu se poarta muiereste.

Undeva, in sinea mea, eu inteleg ca si barbatul e tot om si deci are slabiciunile lui. Insa poate ca ar fi bine sa le ascunda cumva de mine. Daca tot ii vine sa planga, poate ca ar fi o idée creativa sa faca asta cand eu nu sunt de fata. Si cand se intoarce cu fata catre mine, sa poarte casca de fier infrumusetata cu acele coarne de viking. Nu cer sa fiu amagita dar probabil ca senzatia mea este aceeasi pe care ar incerca-o el daca m-ar vedea pe mine facand concurs de flatulente cu prietenele mele.

Oricum, din cate am inteles eu de la barbati, ei detesta sa ne vada plangand. Chiar daca lacrimile sunt semnul ca treaba e groasa si ei chiar ar vrea sa ne ajute cumva, zvonurile spun ca odata pusi fata in fata cu noi plangand, se simt prost. Plansul nostru ii pune in incurcatura si daca ati observat, de cele mai multe ori ei fug de langa noi. Se ascund aparent nepasatori la televizor, in timp ce noi, fetele, ne dam de ceasul mortii, varsand siroaie si mai abundente din cauza reactiei lor.

Si totusi, le place nu le place, plansul nostru este ceva foarte feminin si face parte dintre ustensilele unei femei. Dar cand un barbat plange, se schimba toata treaba. Lacrimile alea sunt lacrimi de infrangere intr-un anumit domeniu, ceva ce nu sade bine niciunui barbat. Faptul ca este un om sensibil nu schimba nimic din neplacerea de a fi prezenta la scena plansului lui. Si oricum, cui ii trebuie barbati sensibili? Barbati trebuie sa fie barbati si cam atat.

Oare exista pe lumea asta si femei care se induioseaza cand isi vad partenerul plangand. Oare femeile astea simt nevoia sa-l protejeze si sa-l aline pe barbatul lor plangacios? Daca exista, sa vina aici si sa spuna, ca sa stiu si eu.