Hot City - Cultura urbana feminina

Doamnelor, domnilor, am coborat un etaj. Si am facut lucrul asta cu atata lejeritate, incat nici macar nu m-am prins. Ce mai traznaie!

Multi dintre prietenii mei, cei cu care ma vad cel mai des, au cu 5-6 ani mai putin decat mine. Altii sunt mai mici cu 7-8 ani. Am si prieteni mai mici cu 10 ani, si ce bine ne intelegem in activitati, planuri si valori. Suntem parca frati de-o muma. Azi, 23 iulie, m-am si prins de ce. Majoritatea oamenilor de varsta mea, si in special femeile, s-au casatorit pana acum.

Asta inseamna ca oamenii de varsta mea sunt implicati in cu totul altfel de programe. Ei isi gandesc toate actiunilor in doi, se consulta in permanenta cu jumatatea sa vada daca e ok sa purceada sau nu in urmarirea anumitor planuri mici, medii si mari. Eu nu zic ca asta e rau, ca doar asa un drum in viata ne dorim toti: stabilitate in cuplu, armonie dementiala si iubire eterna, pana la adanci batraneti si asa mai departe.

Dar cum sa ma pot insoti eu cu oamenii casatoriti, cand ei sunt mai inflexibili, ca o cazemata pe roti. Si au destula bataie de cap in a urni si a tine in miscare masinaria cuplului cu tot ce presupune ea, ca sa-si mai bata capul si cu alte programe venite din exterior. Stiu ca e greu, pot sa depun marturie la notar de cat de usor ma misc eu si iau decizii cand sunt singura, ca o gazela, si cum devin un hipopotam imbuibat cand am langa mine un suflet pereche.

Uite, mie mi-a venit de exemplu ideea ca ar fi bine sa vad concertul U2 la Istanbul in septembrie. O intreprindere de altfel paguboasa (buget de minimum 200 de euro pe timp de criza si dupa vacanta), obositoare (trebuie sa conduc 10-11 ore dus si tot atat intors) si cam absurda (pentru 2 zile petrecute acolo, inca 2 pe drum).

Si totusi prietenii din categoria de varsta un etaj mai jos au fost de-a dreptul incantati sa mi se alature. Ne-am dat toti imediat seama ce bucurie o sa simtim prin vene cand o sa mancam un urfa kebab si un adana kebab la pravalioara preferata din Taksim. Si cum o sa ne straluceasca ochii de mirajul stelelor agatate ca niste globuri desasupra Bosforului, in serile senine.

Ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca m-as fi adresat cuplurilor cu propunerea Istanbul. Un om de 30+ ani are déjà destule constrangeri personale de unul singur. Doi oameni prin urmare inseamna un dublu de constrangeri si motive pentru a nu se urni, plus un toping de constrangeri ale cuplului, care este un fel de institutie in sine, cu reguli proprii si, culmea, diferite de ale celor doi iubiti. Unul nu ar fi putut sa-si ia concediu, altul nu are turcii la inima si cuplul nu permite drumuri mai lungi de 5 ore. Caz inchis.

Cand apare si un copil, lucrurile se complifica de n ori mai tare. Sigur, viata cu un prichindel e frumoasa si normala pentru cei care s-au iubit si s-au inmultit. Dar pentru toti ceilalti, pe care i-a prins varsta de 30 si ceva de ani necasatoriti si fara vreun urmas, impartirea unei zile in scenarii atat de fixe si complicate de prea multe constrangeri e uimitoare.

Normal ca am coborat un etaj mai jos. Si chiar ma gandeam acum, ca am inteles de ce, ce se va intampla daca ma prinde si varsta de aproape 40 tot necasatorita si fara mostenitori de care sa am grija ca de niste bibelouri. Probabil ca o mare parte dintre prietenii de acum vor disparea natural, prinsi in casniciile lor, si atunci va trebui sa mai cobor inca un etaj.

Nu-i bai, zic. Am impresia ca de mers la Istanbul o sa am chef mereu. Si si de vazut filme in toiul noptii, la o terasa din oras. Vestea buna este ca si multi oameni interesanti simt nevoia, din diverse motive, sa urce cate un etaj. Si atunci toata lumea e castigata.