Hot City - Cultura urbana feminina

Aveam obiceiul sa stramb din nas cand auzeam aceasta replica (in forma ei completa, “ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample”). Imi parea complet lipsita de orice logica. Pai, cum vine asta? Daca iti doresti cu adevarat ceva, abia astepti sa se intample. Si evident ca atunci cand s-a intamplat nu poti sa te simti altfel decat foarte multumit.

Cu atat mai mult in chestiuni de corazon, unde asteptatul si doritul pot capata proportii care sa-ti saboteze serios orice alta activitate. Fir-ar sa fie, iti pot sabota intreaga existenta: nu poti sa mananci, nu poti sa dormi, nu poti sa muncesti, soarele nu straluceste si pasarelele nu canta, iar viata ta e ca un film alb-negru fara sonor din 1920, si inca nu unul prea bun, din care prietenii tai se gandesc serios sa demisioneze. Toate astea pentru ca El, Unicul, Adevaratul, Inegalabilul nu e alaturi de tine.

Dar ce ai putea face ca sa fie? Nu mare lucru, inimii nu poti sa-i poruncesti, el nu te iubeste si gata. Doamne, cat esti de lovita de soarta cruda! Nu adormi alaturi de el, nu te trezesti alaturi de el si nu va uitati impreuna la filme proaste mancand pizza. Nu plecati in concediu impreuna, parintii lui habar n-au cine esti, pe scurt, visele tale sunt in zadar.

Dar daca el te-ar iubi! Daca ar simti si el ce simti tu! Da-i incolo pe toti morocanosii care spun ca dragostea ti s-ar transforma in rutina si ca s-ar putea sa-ti para rau ca l-ai dorit atat. Ah, daca te-ar iubi, ai fi atat de fericita incat ai dansa trei feluri de dans latinoamerican in fiecare dimineata si ai multumi Dumnezeilor a trei religii diferite. Ai profita la maxim de sansa minunata pe care ti-ar oferi-o viata si despre care tu stii, bocind in batista, ca nu-ti va fi niciodata oferita.

Si dintr-o data improbabilul se intampla si norocul iti surade. El s-a indragostit de tine. Iti spune ca moare de dragul tau in multe vorbe bombastice imprumutate parca dintr-o piesa pierduta a lui Shakespeare. Isi anunta familia ca esti dragostea vietii lui si sa nu le treaca prin cap sa se impotriveasca. Si iti povesteste minunate planuri in care va intersectati, asemanatoare cu ce imaginai si tu nu demult: sa locuiti impreuna voi doi si o pisica, primul lucru pe care-l vedeti cand va treziti sa fie zambetul celuilalt, sa va sprijiniti unul pe altul intru viitorul de aur care va asteapta.

Iar tie iti vine sa fugi. „Poftim? Sa fugi ai zis, femeie nebuna?” veti spune voi, cititorii cu capul pe umeri. “Ce fel de poveste e asta, eroina ta generica e complet nerealista”. Bine, bine, recunosc. Mie imi vine sa fug si sunt in pragul unui atac de panica. Da, am obtinut ce imi doream. Dar oare e un lucru bun?

Nu stiu nimic, de fapt, despre Inegalabilul visurilor mele. Oare e cuminte sa ma arunc cu capul inainte? Oare nu ar fi mai bine sa mai astept? Dar nu, trebuie sa ma hotarasc acum, nu incape vreme de asteptare. Totul sau nimic. Dar daca totul se dovedeste a fi si el nimic? Cum se explica existenta acestor indoieli? Poate nici macar nu-l iubesc si a fost doar o obsesie care isi pierde farmecul odata satisfacuta? Dar daca fug n-o sa regret tot restul vietii?..Dar daca...?

Si tot asa. Uite cum nici macar indeplinirea dorintei nu a rezolvat partea aceea in care stai ca pe ace, nu poti sa mananci si nici sa dormi. Sunt foarte curioasa daca sunt singura care isi auto- complica viata in felul asta sau or mai fi si altii ca mine.