Hot City - Cultura urbana feminina

Din fasa mama a avut grija sa-mi susure, langa patutul in care ganguream muzica punk-rock, faptul ca nu e musai. Nu e musai sa fac mancare. Daca ma duce capul asta e destul, o sa ma descurc foarte bine si asa.

Inarmata cu teoria asta si descoperind destul de devreme ca ma duce capul (vorbeste lumea, nu zic eu), m-am relaxat. Din cauza asta, primul meu sot a capatat rareori din mana mea niste apa fiarta, in care a fost indemnat prietenos sa scufunde dupa caz: supa la plic, cafea sau ceai. Am ramas mereu stupefiata cand mi-a spus ca ii e foame. Si n-am inteles niciodata ce legatura are asta cu mine. M-am gandit totusi ca i se parea, vezi Doamne, ca asta e un subiect bun de conversatie. Si l-am lasat in plata lui, sa manance pizza, fasole cu costita din conversa, sau merdenele proaspete si bune.

Acum el nu mai este cu noi. Nu a trecut in lumea celor drepti, nu-nu, dar mananca prin alte parti, ce s-o pricepe si el. Va asigur eu, jurand pe rosu, ca divortul asta nu are nicio legatura cu proasta nutritie la care mi-am supus sotul. Din contra. Cred ca am gresit dramatic, si acolo s-a rupt totul, cand i-am fiert apa pentru cafea. Spun asta pentru situatia cu el, nu in general.

M-am indragostit insa apoi mortal, cel mai tare din viata mea. Si bucatareasa din mine, o femeie care pana atunci a stat sfioasa, a iesit buluc la lumina. Inarmata cu sort, oale de diverse marimi si multa bunavointa. Noua dragoste a beneficiat, fara sa trebuiasca sa ma roage in vreun fel, de ostropel de pui, ciorbita de vacuta si mancare de bame. Daca nu ati aflat pana acum, ca sa obtii mancare de bame trebuie sa iei bama cu bama si sa operezei asupra ei cu un cutit, o munca ce poate sa-ti ia 2 ore.

Si perceptia mi s-a schimbat cu totul. Chiar daca nici dragostea ce-a de-a doua nu mai este cu noi, a avut niste treaba, m-am convins ca sa faci mancare e foarte ok. Nu este ceva nici jenant, nici umilitor, nici nepotrivit, chiar daca ma duce mintea si am un job foarte solicitant, cu responsabilitati mari. De fapt, acum cred cu tarie ca sa fac mancare ma umanizeaza si ma completeaza ca femeie. Imi face mare placere sa vad ca prietenii mei gusta cu placere din ce gatesc, chiar daca de multe ori risca enorm, facand asta.

Am ajuns sa imi fac mancare eu pentru mine si nu-mi mai ajunge nimeni cu prajina la nas de atata mandrie. Fostul meu sot si-ar fi taiat bucuros o mana sa ma auda ca zic asa ceva. Dar mortii cu mortii si viii cu viii. Cert e ca mai bine mai tarziu decat niciodata. De la teoria ca nu e sanatos si nici de dorit si nici nu are vreun rost sa gatesti, am ajuns exact la polul opus. Mi se pare o virtute pe care imi vine sa o cant cu un cotcodac, ca si cum am facut un ou de aur, in rondul de la Romana, ca sa fie aproape de locul unde lucrez.

Imi cer iertare tuturor celor pe care i-am schilodit fiziceste si psihiceste prin faptul ca nu am vrut sa ma ating de aragaz. Nu o luati personal. Si le urez celor ce vor urma curaj, pentru ca sunt o persoana cu totul noua, mult mai buna decat am fost. Fug sa fac o tocanita cu mamaliguta.