Hot City - Cultura urbana feminina

Se zice ca, pe masura ce depasesti 30 de ani si te indrepti voios spre 35, incepi sa faci pitici pe creier si devine din ce in ce mai complicat sa functionezi intr-un cuplu nou.

Cum eu urmeaza sa fac in curand 36, ma simt extraordinar de motivata si zgandarita sa vorbesc despre asta. Din unele puncte de vedere, lucrul asta e adevarat. Dupa ce am trecut printr-un numar generos de relatii, nu mai sunt chiar un miel cu inima curata, numai bun de sacrificat pe altarul cuplului.

Poate ca schimbarile tin de faptul ca eu in sfarsit inteleg ce imi doresc de la un barbat si nu mai accept inlocuitori indoielnici si potentiatori de gust pentru lucrurile de care am nevoie. Poate ca am si fost apasata de prea multe ori in locuri care m-au durut si care au devenit sensibile incat acum, la o simpla atingere, imi ies ochii din cap. Povesteam despre asta aici.

Sau poate ca este vorba despre o combinatie dintre astea doua de mai sus, care poarta in societate denumirea populara de “femeia asta are pretentii prea mari”. Adica se vede treaba ca eu am tot felul de probleme sofisticate legate de relatii si nu mai iau de bun orice mi se flutura pe sub nas. Chiar daca am dat peste un barbat unanim considerat de ceilalti drept bun. Oricum, a se nota ca ce li se pare altora ok pentru mine, mie sigur nu-mi trebuie.

Si totusi, desi acum sunt mai pretentioasa si fac mai multe fite si stiu sa recunosc destul de repede un barbat care nu imi face trebuinta, s-a schimbat ceva si in bine. Am capatat, contrar ideilor care se vehiculeaza despre partenerii trecuti de 30 de ani, si o anumita toleranta fata de barbati. Ii inteleg mult mai bine decat o faceam cand aveam 20 de ani si aparent eram foarte deschisa.

Dupa ce am vazut multe bazaconii la viata mea dar si prin vietile altora, apreciez cu inima tremuranda barbatii care au anumite calitati mari si late. Le sunt recunoscatoare celor care nu sunt din cale afara de ciudati si nu mai trec niciodata cu vederea peste gandurile si atitudinile ale lor bune. Le notez acolo la catastif si imi vine sa ii mangai pe crestet pe barbatii ok pentru simplul fapt ca exista.

Inca un lucru bun este faptul ca m-am prins ca, atunci cand se comporta de neinteles sau chiar din cale-afara de neinspirat, barbatii nu o fac pentru a ma supara pe mine. Desi am luat mereu personal faptele lor sau lipsa actiunilor lor am inceput sa ma prind ca suntem foarte diferiti. Si ca ei, prin modul in care actioneaza si reactioneaza in cuplu in diverse situatii, nu urmaresc sa ma scoata pe mine din minti si sa genereze un conflict.

Am inteles si eu in sfarsit ca absolut toti barbatii detesta conflictele si nu si-ar taia singuri craca de sub fund, incercand sa se certe cu mine. Modul in care ei se poarta este expresia unui fel de comunicare diferit. Gesturile, vorbele si atitudinile lor, interpretate de mine drept declaratii de razboi, sunt doar intelese gresit.

Lucrez la asta, la decriptarea comportamentului masculin spre o mai mare intelegere intre specii. Pana cand reusesc insa, ma consolez cu gandul asta: desi am 35 de ani si destui pitici pe creier, abia acum sunt o zana buna si binevoitoare in relatiile cu barbatii. Hehe.