Hot City - Cultura urbana feminina

O prietena a mea a fost blestemata cu o neasteptata promovare. Si-a facut in gand cruce, a calculat numarul de ore suplimentare pe care ar fi trebuit sa le petreaca la serviciu si cat de complicata ar putea deveni viata sa si a spus nu.

Dar ei, managerii mai vechi si cu intelegere a ce vrea/poate omul din fata lor fara ca el macar sa o stie, au ridicat din umeri si i-au spus ca asta e prima ei decizie proasta de management si binevoiesc ca nici macar sa nu o bage in seama. Deci sa treaca la treaba, sa isi faca echipa, sa calculeze bugete, sa stabileasca targeturi si grile de evaluare.

Si de aici lucrurile s-au schimbat, discursul ei a evoluat ingrijorator impotriva celui pe care obisnuia sa-l aiba. Ca sa nu ajung sa ma gandesc ca pana la urma, indiferent de ce am vrea sa credem, exista un antagonism ingrijorator intre noi si ei, managerii.

Si uite asa:
Inainte i se pareau teambuilding-urile o bataie de joc conceputa anume ca sa te embareseze si sa iti consume si farama de timp pe care o mai ai libera. Acum teambuildingurile sunt posibilitati de a crea o echipa care sa te ajute sa nu te incurci in certuri fara rost, care sa te determine sa stai cu placere si din proprie initiativa peste program pentru a ajuta un coleg care din pacate este un pic mai aglomerat.

Cu exact cata vehementa imi spunea inainte ca astfel de intalniri sunt o incercare de spalare de creier si indobitocire, imi spune acum ca sunt un instrument pentru o viata sanatoasa de companie.

Inainte isi cataloga colegii in functie de cat de funny obisnuiau sa fie la tigara, decenta imbracamintii si prietenilor, acum ii judeca dupa entuziasm, capacitate de a-si indeplini obiectivele personale de cariera si diplomatia in discutii.

Stiu ei sa renunte la propria parere atunci cand este cazul sa nu mai insiste? Dar oare sunt suficient de proactivi astfel incat sa evolueze asa cum trebuie? Cat costa cu adevarat un astfel de om? E ok raportat la piata, e ok ca sa il motiveze?

Se uita la unii, isi spune ca ar trebui dati afara, si intra in panica acordandu-le inca un an in care ar putea sa se indrepte. Deh, nesiguranta inceputului… Din cand in cand tresariri de luciditate ii spun ca e posibil ca acestia sa ajunga sa o urasca, sa vorbeasca pe la spate de cat de in/competenta este, exact asa cum toca si ea toate plusurile si minusurile managerilor de care depindea anterior binele sau.

Dar a rezolvat rapid problema. Daca fac asta inseamna ca sunt copilarosi si dovedesc o insuficienta maturitate pentru a avea incredere in ei si a-i promova.  Pentru ca desigur nimic nu e personal, totul e business.

Acum deja este adaptata la functia de manager, nu mai are nici scapari de vocabular, nici de dorinte care nu au legatura cu eficienta, castigul si succesul. Nu mai face mici prostii numai pentru ca pare simpatic si nici nu mai depaseste barierele comunicarii conventionale. Lumea s-a invatat sa o trateze ca atare, ca pe cel de la care vine binele si raul din motive prea obscure pentru ca ei sa mai vada altceva decat efectele acestor decizii. Complicat, nu?