Hot City - Cultura urbana feminina

Patronii de business-uri medii si mici sunt loviti de criza si o dau si eu mai departe, cum se pricep. Mai  bine unii sau mai rau altii.

Sigur, nimanui nu-i place sa dea oameni afara, e una din cele mai nesuferite task-uri de pe agenda unui manager. Dar cred ca, tocmai pentru ca isi dau seama ca trauma e mare si viata tare grea, ar trebui managerii sa isi puna manusi de catifea cu care sa manuiasca si angajatul si problema. Ar trebui sa incerce sa minimalizeze pe cat se poate omeneste acest soc. Pentru ca sa fii dat afara pe perioada de criza e mult mai rau decat sa fii dat afara in general.

Cand ajung cu cutiul la os, oamenii de afaceri se conduc dupa modelul cate bordeie, atatea obiceie. Cunosc personal patroni care isi restrang cheltuielile de firma in mod diabolic si apoi si parte din cheltuielile lor personale, pentru a putea tine toti angajatii pe care ii au pe mana.

Pun toate cartile pe masa, de fata cu angajatii, discuta deschis despre cifre, date, conturi existente, potentiali viitori clienti, miscari de piata si context. Explica ca trebuie sa stranga cureaua impreuna, intr-un efort comun neplacut. Si incearca sa fie cat se poate de atenti la ce va urma, ca sa impiedice eventuale concedieri.

Exista altii care sufera dar inteleg ca trebuie sa dea afara parte din angajati. Insa incearca sa-i anunte cu cat mai mult timp inainte, imediat dupa ce a luat decizia. Si sa le dea astfel suficient timp sa-si gaseasca alta job, intr-un oarecare climat de siguranta, pe fondul acestei mari nesigurante. Poate ca primul soi este exagerat, dar modul asta de a trata problema mi se pare cinstit si responsabil.

Si acum vine categoria numarul 3, de care am tot auzit ca se plange acum lumea prin piata. Si nu, nu este vorba de patroni de covrigarii sau mogulii barbari din constructii care s-au lepadat de chinezi in parcul Herastrau. Ci despre patroni de business-uri fine, bazate pe forecasturi si cifre clare, pe servicii sofisticate si gentlemen’s agreement. Pe trabuce si cognace, care se bat in cu pumnii in piept in fata clientilor ca duduie de inteligenta emotionala si transpira empatie.

Si totusi, dintre toti, chiar ei au cateodata cruzimea cea mai mare fata de oamenii care le sustin business-ul. Stiu ca o sa trebuiasca sa dea afara si stiu si exact pe cine dar tac chitic pana in ultimul moment, ascunzandu-se dupa firavul preaviz legal. Preaviz care, desi ii apara de un eventual proces, in situatia asta este pe deplin nesatisfacator pentru angajat. Doua saptamani sunt complet insuficiente pentru ca cineva, mai ales pe timp de criza, sa poata incerca sa gaseasca un nou job.

Mi se pare de o cruzime fara seaman sa evalueazi situatia si contextul si cifrele si sa stii, tu patron, ce urmeaza sa faci. Si totusi de dragul intretinerii unui calm aparent, haide sa nu involburam atmosfera in companie si sa dam senzatia ca totul e ok, sa taci. Oricum in momentul in care pana la urma anunti concedierile, restul angajatilor raman cu parul maciuca si se strica atmosfera in companie. Si atunci de ce sa mai faci si pe nestiutorul si sa pui niste oameni intr-o situatie imposibila, pe vremuri si asa imposibile.

Inteleg ca asta este o practica destul de des intalnita in piata, acum, cand vorbim. Si pana la urma poate sunt eu subiectiva, pentru ca sunt angajat si nu patron. Voi ce parere aveti? Ar trebui sa spunem sau sa nu spunem vestea restrangerii companiei cu cat mai mult timp inainte, pentru ca lumea sa-si poata face un plan?