Hot City - Cultura urbana feminina

Una e sa intri in “campul muncii” la 22 de ani, dupa ce ai terminat facultatea, si alta este sa te imparti intre scoala si job. Daca te-a impins necuratul sa te angajezi inca din facultate, dezvolti o superioritate de doamna venerabila fata de colegii tai, desi esti poate mai tanara decat ei. ­Pana la 22 de ani aduni deja patru ani de experienta, iar dupa inca patru ani simti nevoia sa fii sefa.­

Cand ceilalti amici inca aseaza pietricica cu pietricica bazele carierei, tu ai ajuns sa te simti bine numai  in aerul rarefiat al inaltimilor.  

Ce daca se respira greu? Faci un efort si primesti maretul dar: poti privi de sus, si poti cadea de tot atat de sus.

Si devii sefa, pentru ca nimic nu iti impiedica ascensiunea. Mai mult ca sigur ai sacrificat educatia solida, si ai trecut ca gasca prin apa anii de facultate, pentru a dedica cat mai mult timp carierei. Ca doar acela este scopul final, si daca se poate sa arzi cateva etape, de ce nu?  

Ajunsa sefa, la 25 de ani, constati ca ai  in subordine oameni seriosi, oameni care au uneori pana la dublul varstei tale. Care, bineinteles, stiu mai multe chestii decat tine. Si sunt multi, eventual vreo 50.

In prima faza, mandria actioneaza ca un energizant. Starea de euforie te mana inainte, si iei cateva decizii bune care ii fac pe cei care te-au numit sa se felicite pentru alegerea facuta. Trece ceva timp pana cand noul salariu nu ti se mai pare fenomenal, timp pe care il petreci investind in cele mai aiurea lucruri: o garderoba de sefa, leasing la o masina noua, ceas Cartier etc.

Dupa primele luni de euforie, incepi sa simti un usor disconfort. Responsabilitatile incep sa te apese, si te intrebi sincer daca atat de multa raspundere este un pret corect pentru privilegiul de a lua propriile decizii. Devine obositor sa ai raspunderea actiunilor fiecaruia, sa fii intrebata despre cele mai mici lucruri si sa indrepti greselile facute de altii. Incepi sa devii iritabila, si sa ridici tonul la cei carora le vorbeai doar razand pe cand le erai doar colega. Si-apoi vine lovitura fatala: trebuie sa concediezi pe cineva.

Trebuie sa concediezi pe cineva, un cunoscut, o persoana care a lucrat cu tine, apoi pentru tine, o persoana careia ii cunosti problemele, situatiile, care ti s-a confesat cand mama i-a fost bolnava sau cand l-a parasit sotia.

Atunci este momentul in care iti dai seama ca nu esti facuta sa fii sef, ca ambitiile tale si puterea ta de munca sunt gandite pentru a fi mereu in slujba altora, nu fiindca te temi de raspundere ci pentru ca raceala mintii nu a castigat greutatea mai mare in balanta.

Nu, nu imi place sa fiu sef peste multi oameni. Mi-e suficient ca periodic trebuie sa ma laud sau sa ma concediez pe mine insami, sa-mi asum propriile greseli sau sa ma trimit la training.