Hot City - Cultura urbana feminina

Este un trend in viata managerilor de tanara generatie sa se joace de-a psihologii. Dupa cativa ani in care si-au dat seama ca abordarea pe baza de obiective si reguli nu functioneaza, mai ales ca nici ei nu stau chiar stralucit la acest capitol, au schimbat tonul – lucrurile nu merg pentru ca exista probleme la capitolul emotional.

Emotionant, nu? Asa mi s-a parut si mie cand, dupa ce am lucrat timp de vreo trei ani cu drag si spor pentru al meu viitor la o companie in care mai atrageam din cand in cand atentia ca nu se face evaluare si partea financiara nu prea avea legatura cu rezultatele, managementul a rezolvat neintelegerile mele testandu-ma psihologic.

De ce sunt nemultumita? Salariul ar fi un raspuns mult prea banal, si-au spus. Pentru ca oricum oamenilor nu li se pare niciodata ca ar castiga destul ca sa spuna gata, nu imi mai trebuie. Si in plus, poate ca fapt ar fi alte lucruri mai importante dar eu nu imi dau seama de ele pentru ca nu ma cunosc suficient. Cine stie daca nu or fi contactele sociale cele care ma fac sa ajung dimineata de dimineata in acel loc? Sau sa fie oare dorinta de a acumula putere, de a-mi impune opinia?

Deci la testare cu mine. Sa vada ei inainte ca eu chiar vreau ceea ce spun ca vreau. Poate sa imi gaseasca si cateva lipsuri pe care sa le rezolv si sa imi schimbe cu totul viziunea asupra muncii. Apoi mai discutam despre ce as vrea eu sa primesc in schimbul orelor petrecute la job.

Ce ne spune psihologizarea ca ar vrea sefii noii generatii? Sa muncim din placere. Pentru ca placerea nu costa bani. E ca un fel de perpetuum mobile, te face sa te implici doar cu un impuls initial iar apoi gasesti in tine gratificarea pentru efortul depus.

In plus, abordarea psihologica a managementului da si cateva instrumente cu care poti iesi cu usurinta din dificultate. Ii spui: ‘eu cred ca…’ El raspunde: ‘ti se pare, e o impresie, mai degraba…’ Si acum mai iesi daca poti din acest cerc in care tu nici macar nu stii ce simti, vrei, speri cu adevarat. Dar el, de la inaltimea functiei, iti poate spune cu siguranta. Si o face numai si numai in propriul tau interes. Nu exista aici nici un conflict de interese. Este ca si parintele care te indruma in viata asta plina de capcane, ca sa nu mai fii nevoita sa inveti lovindu-te de propriile greseli.

Parca imi si vad managerul privindu-ma cu sinceritatea care ii abureste ochii in timp ce este cu totul impresionat de generozitatea firii lui. Eu in fata lui marturisindu-i ca pe la cinci ani speram sa ajung astronaut si suflandu-mi nasul in batista fiindca stelele sunt atat de departe.

Si apoi, amandoi, in suprema incercare de a ne atinge adancurile sufletesti care sa faca din noi cele mai de succes versiuni la care putem spera, sa completam chestionare de sute de intrebari, sa bifam patratele si sa ne mangaiem urechile cu tot felul de atribute, de la ambitios pana la viclean.

Cred ca asta e o imagine de cosmar, dar probabil ca nu stiu ce cred. Tu stii ce crezi?