Hot City - Cultura urbana feminina

In general, cand vorbim despre alegerea noastra in privinta jobului folosim tot felul de cuvinte mari. Spunem ca ne-a fost scris in stele sa ajungem sa trimitem mailuri de felicitare de Sf Maria. Ca ne- am nascut special pentru asta, creierul nostru avand un cromozom in plus care face felicitarile mai lucitoare decat ale celorlalte mii de persoane care presteaza ceva similar. Doamne fereste, nu am putea face altceva pentru ca ar fi pacat de atata risipa de talent.

Si uite asa justificam cum de suntem noi marketing manageri sau invatatori. Cand de fapt alegerea se face in functie de niste motive mult mai puerile pe care nu le pomenim. Fiindca nu dau bine la public si nimeni nu ar mai vrea sa ne plateasca pentru asa ceva.

De exemplu, mie imi place sa ascult muzica atunci cand lucrez. Si sa o ascult numai eu, nu o gasca intreaga de oameni care ar putea sa ma puna sa negociez piesa urmatoare. Doar va aduceti aminte cat chin era la petreceri si cate melodii proaste eram nevoiti sa inghitim pana ne punea si noua cineva un Billy Idol. Deci e musai sa lucrez intr-un loc unde sa pot purta casti. Eh, deja mi se restrange aria intr-un mod ingrijorator. Nu as mai putea fi medic. Sau aviator. In schimb e ok daca as alege sa fiu sofer de tir de exemplu, ca acolo nu vine nimeni sa ma intrebe de ce am dat muzica asa de tare.

Dar pe langa chichita asta mai am inca una. Nu imi place si nu imi place sa am un program fix. Daca stiu ca trebuie sa ma trezesc la o anumita ora dimineata atunci s-a terminat starea mea de bine. Chiar daca, de felul meu sunt extrem de matinala si ora 5 e una la care in mod frecvent incep sa ma agit. Dar numai sa vezi reactie daca imi cere cineva asta. Mai bine imi schimb cu totul meseria pentru care m-am nascut. Cred ca optiunea de a fi sofer de tir nu mai este valabila.

Si nu suport sa vorbesc la telefon. Ce inventie obositoare au mai facut si astia! Iar apoi toate filmele au raspandit-o. Cum aparea o muiere pe ecran, mai ales adolescenta, era musai sa tina telefonul la ureche cu orele. Si asta sa fie principala ei preocupare. Altfel e ca si cum ar fi fost deranjata la stomac sau ar fi avut o tumoare pe creier si moare in cadrul final. Si totusi vreau sa vorbesc cu oamenii. Ce ma fac, ce ma fac?

Noroc ca s-a inventat internetul. Si uite asa, pic cu pic am ajuns la jobul actual. Numai din motive neserioase pe marginea carora am brodat eu niste justificari megalomane, daca isi bate cineva capul sa ma intrebe ce si cum.

Si fac pariu ca in orice job este la fel. Iei un revolutionar de exemplu. Si auzi tot felul de argumente si strigate de libertate, egaliate fraternitate. Si cand colo, el este un huligan caruia ii place sa arunce cu piatra in geamuri si dupa ce a trecut de 6 ani. Avea dreptate saracu Iliescu. Dzeu sa il odihneasca.