Hot City - Cultura urbana feminina

Victima numarul doi, femeie, caucaziana, inca tanara, mama, deci probabil genul constiincios, cade la datorie, pe campul de lupta al unei corporatii. Imi inchipui ca martorii Ramonei Ciciu au fost probabil colegii si multa aparatura birotica neinsufletita dar totusi atat de implicata in acest crime scene cu iz de sinucidere din culpa.

Cand vorbim despre subiectul asta, trebuie sa o facem purtand manusi de matase si cu foarte mare delicatete. Pentru ca nu vrem ca departamentul de PR al companiei in care s-a petrecut nefacuta sa fie lezat si sa se simta responsabil sa spuna ceva convenabil, pe post de alibi. De fapt, nici nu ma prea intereseaza compania si nici ce dezvinovatiri zice ea. Si nici macar numele saracei Ramona nu e chiar esential.

E mai important unde ne setam noi limitele in raport cu jobul si responsabilitatile pe care credem ca le avem in legatura cu el. Sunt sigura ca angajatorii nu sunt niste miei ai Domnului, atenti la confortul psihic si fizic al fiecarui angajat in parte. Niste arhangheli care, atunci cand descopera ca unul dintre angajati e mai harnic din fire asa, si mai este si perioada de inchideri si predari si mai stiu eu ce urgent si vital pentru companie, vin si il mangaie pe cap si il roaga sa inceteze odata cu suprasolicitarea asta.

Am lucrat multi ani in corporatii si stiu ce inseamna stresul ala de o natura specifica si presiunea sefilor fara scrupule si de multe ori fara viata personala. As da un singur exemplu, desi am 36 similare. Unul dintre sefii mei, femeie (desi n-ai fi zis) venea la serviciu la ora 8 jumate. Deci o gaseam acolo cand ajungeam.

Dar nu asta e important, ci ca pe la ora 5 i se umflau picioarele si se descalta in papuci moi, de casa, cu pufi. La 6 jumate, cand noi voiam sa plecam acasa, dupa o zi de munca, trebuia sa pandim perioada scurta (facea si pipi rar) cand mergea la baie. Sau sa induram privirile ei pline de repros, desi facusem treaba buna in timpul zilei, repros pentru ca vrem sa plecam de la job in principiu, asa. Cand am putea sa mai ramanem sa ne facem diverse treburi, chiar personale, de la birou. Sau sa ne uitam cu ea la televizor (facea des asta), dupa ce, probabil, ne-am schimbat si noi in papuci de casa cu pufi.

Sefa asta era o pesta pentru viata omului, un monstru. Ca ea sunt multi, desi poate nu asa de talentati. Draga mea, m-ai invatat sa cunosc limitele subumanului in care poate ajunge omul. Si totusi noi plecam acasa, cu toate riscurile pe care parea ca le ascunde nemultumirea ei fata de comportamentul nostru. Ne era frica de ea rau de tot, ne gandeam ca daca plecam o sa ne dea afara. Dar nu mai inainte de a ne tavali prin smoala si fulgi si a ne purta asa prin tot orasul, impreuna cu o tablita de gat pe care sa scrie “vinovat pentru a vrea sa aiba viata dupa job.”

Deci da, sefi absurzi si obsedati de eficienta la serviciu, dornici sa exploateze toata energia altora, exista. Dar nu pot sa nu observ ca sefii astia n-ar face mare lucru fara niste angajati care sa se lase intinsi ca o guma de mestecat. Departe de mine sa zic ca Ramona de acum si Raluca de acum doi ani meritau ce li s-a intamplat. Dar ele au dat exemplu sinistru de cum sa nu facem noi, astia in viata.

Prin urmare stiu ca toata lumea blameaza companiile, care sunt vazute precum anticristul in toata povestea asta. Dar eu cred ca la noi sta sarcina de a ne baga in sedinta si de a decide unde punem limitele, nu la patron si sefi. Si e regretabil ca aparatul individual responsabil cu instinctul de conservare e la unii stricat rau, iremediabil.