Hot City - Cultura urbana feminina

Imaginea general acceptata este ca ne-am dori un job care sa ne provoace cat mai putine emotii.

Cumva, emotiile sunt asociate cu nervii. Ce ma mai enerveaza clientii astia. Ce ma enerveaza ceasul cand suna dimineata. Si zilele de luni fata de cele de vineri, care eheee... Sau emotii si mai rele – iar m-au trimis astia la hr ca sa imi ajustez personalitatea dupa valorile firmei!­

Si lipsa emotiilor este asociata cu stapanirea perfecta a domeniului. Faci totul ca la carte, nimic nu te mai mira. Ce mai, ai putea sa iei un premiu pe corporatie de cat de bune urmezi tu procedurile si nu dai dureri de cap nimanui. Cu cat ai mai putine emotii cu atat esti mai bun profesionist. Emotiile la job le asociem mai ales cu incepatorii care se sperie din orice – sa scrie un email, sa trimita un comunicat de presa, sa isi ia mancarea din frigider si sa raspunda boss-ului cum o mai duce cand intamplator urca in acelasi lift cu el.

Iar orice firma isi doreste, sa aiba profesionisti, nu incepatori. Dar parca nici asa. Si inventeaza prin urmare tot felul de artificii ca sa mai nasca cate o mica urma de stres – evaluari de sfarsit de an care stabilesc bonusuri, tombole de craciun unde daca ai noroc nimeresti tocmai peste tirbusonul care iti lipsea, concursuri pentru ocuparea unor posturi. Si tot asa. Oamenii de la hr isi tot bat capul cum sa mai electrocuteze cadavrele care se fac ca inca mai traiesc desi sistemul corporatist s-a ocupat intens de nimicirea partilor deranjante din personalitate.

Probabil ca v-ati dat seama deja, mie imi plac oamenii care inca mai au emotii. Oamenii nelinistiti care incearca lucruri noi. Risca si se streseaza. Oamenii care nu inteleg jobul in termeni de 10-18. Ci de lucruri pe care ar vrea sa le incerce. Si le este frica sa nu greseasca, sa nu piarda, sa nu se dovedeasca a visa la lucruri mai mari decat pot duce.

Da, ce sa zic, imi plac eternii adolescenti. Pacat ca ei nu sunt atat de cautati. Si in general angajatorii sunt atrasi de discursuri anoste de genul – am aceasta experienta, stiu sa fac perfect x si y. Si nu ma deranjeaza sa fac numai asta toata viata. Puteti sa va bazati pe mine. Am ambitii si curiozitati numai atat cat scrie in fisa de post ca ar trebui. Petrecerile corporate cu tombola sunt tot ce imi pot inchipui mai excitant. Totul este sa nu ma chemati la munca in weekend ca atunci chiar incep sa dezvolt niste emotii oarecum negative. Ceea ce imi scade puterea de munca.

Ce mai, imi plac oamenii emotionati, chiar daca risca adesea sa fie ineficienti.

Desi, hm..., daca am nevoie de un serviciu si cel care mi-l ofera pare foarte emotionat parca nu ma mai simt asa de bine. Ma gandesc instant ca va face cine stie ce prostie. Si imi vine sa ma duc la cineva care a facut lucrul respectiv atat de des incat nici un muschi nu ii tresare pe fata.

Mare dilema. Ce ne facem?