Hot City - Cultura urbana feminina

Pe cine am omorat eu sa ma simt asa de vinovata ca exist? De cand cu criza asta, mi se pare ca activitatea mea in campul muncii este un lux. Si chiar este, vorbeste lumea. Si in secret cred si eu.



Faptul ca cineva ma lasa sa muncesc mult si bine la el la pravalie si imi da un salariu, mi se pare un gest ingeresc. Care acum, in timpurile tulburele pe care le traim, trebuie ca e generat de o extrem de favorabila miscare a astrelor, dublata de un noroc porcesc. Care planeaza asupra mea ca un nor pufos, inca de la primele ore ale diminetii.



Imi zicea mie mama ca oamenii nascuti de Paste, recte eu, au un ceva al lor care ii ocroteste toata viata. Abia acum am inteles. Ingerul meu ma face sa am un job unde pot sa ma duc in fiecare zi. Bineinteles, faptul ca am un job vine si cu un topping de self esteem pe deasupra tortului explicat mai sus. Pentru ca, daca inca am loc de munca si pot uite acum sa vorbesc cu voi, oi fi chiar buna. Mai stii?



Cert e ca sunt foarte stresata de ideea de a ramane fara job. Ma gandesc la asta in fiecare ora constienta din viata mea, in plan teluric. Si flagelul mi se mai strecoara miseleste, cu ok de la perversul de Mos Ene, si pe taramul oniric. Mi-e frica sa nu ajung un greiere simpatic (nici macar nu stiu sa zdrangan la ghitara), care sa bata la vreo furnica incruntate la usa, cerand o graunta cat de mica, ca ii chioraie matele.



Ma duc la job cu recunostinta dar si cu bucile stranse. Pentru ca sa fii angajat pe timp de criza e ceva aleatoriu. Azi esti, maine nu mai esti. Ma port la serviciu la fel de frumos sau urat sau normal, ca si cum nici n-am auzit ca suntem crizati. Dar stiu si eu daca asta e destul? Oricum, daca inainte sa se declare oficial stare de criza mi se parea ca, daca esti bun in ce faci si nu mai esti multumit unde lucrezi, jobul poate fi schimbat oricand, acum asta e o gluma buna.



Patronii mici si mari, business-urile marunte si colosii, nu stiu cum sa-si mai minimizeze echipa, nici vorba sa fie dispusi sa angajeze pe cineva nou. Asa ca singura modalitate de a-ti schimba jobul cred ca este una macabra. Care pana acum se aplica doar in cazul notarilor sau doctorilor specialisti. Trebuie sa astepti sa moara persoana care detine in prezent postul, sau macar sa innebuneasca putin si sa se comporte social inacceptabil. Ca postul sa devina liber si apoi poti sa intri in papucii ei inca putin calzi. Altfel, stai unde esti, asta e deviza noastra, a tuturor.



Stresul zilnic, in loc sa ne creasca eficienta, ne face pungi si cearcane adanci sub ochi. Si ne mai ia din veselie si pofta de viata, pentru ca stam cu o sabie a lui Damocles deasupra capului. Cine e Damocles? Un domn cu o sabie, dati pe Google. Sa fii angajat pe timp de criza e ceva tare neplacut. Desi e singura pozitie de dorit, pentru ca nici nu vreau sa ma gandesc la cei care nu au un job in momentul asta.



Intre timp, bem mai putin, ne dorim mai putine lucruri, si facem mai putine activitati. Asta ca sa ne obisnuim putin cate putin cu ideea ca e criza. Si daca suntem cumva lasati la vatra, sa stim déjà sa traim putin mai prost, sa nu fie un soc. Sa nu cadem de sus. Am vorbit astazi cu o prietena buna si ne-am sfatuit daca sa mergem sau nu la patinoar. Pentru ca amandoua suntem cam leftere, concluzia a fost una mortala, care suna incredibil de absurd, dar perfect reprezentativ: Lasa, ca patinam si noi pe timpuri mai bune. Nu ca e amuzant?



E criza si, ca sa fiu sigura ca totul o sa fie ok si in continuare, caut ingeri care sa ma aiba in grija. Cat mai multi. Ca daca oboseste unul si ma lasa, sa ma preia altul.