Hot City - Cultura urbana feminina

Imi caut un job. Motivele sunt multe si niciunul nu suna bine. Ca doar de-aia plec. Nu pentru ca totul e perfect si ma simt la biroul asta ca pestele in apa.

Plec ori pentru ca nu ma inteleg bine cu seful meu, care ma scoate din minti. Nu ma invata mare lucru si, ce sa mai, mi se pare destul de prostanac. Reuseste doar sa ma enerveze zilnic, cateva ore bune pe zi. Brrrrr. Du-te domnule si varsa-ti dejectiile pe altcineva! Ia uite. Da-te jos de pe mine. Si ia-ti piciorul de pe gatul meu si bagati-l (pe picior) in fund.

Sau pentru ca nu imi mai ajung banii. Deci ceva destul de primar, asa. Nu cine stie ce strategie sofisticata de dezvoltare personala. Vreau sa calatoresc mai mult in weekend-uri ca sa uit ca trebuie sa vin zilnic la job. Si sa-mi cumpar mai multi pantofi. Toate culorile de pantofi. Sau pentru ca munca mea e prea stresanta si eu m-am hotarat ca vreau sa traiesc mai lejer. Ca vreau sa beau mai multe cafele cu prietenele si sa am tenul fara riduri. Si pentru ca vanzarea a cat mai multe jaluzele verticale nu e tocmai telul meu in viata, 12 ore/zi. Capisci?

Ma rog, ati inteles cred ce vreau eu sa spun. Dar la interviu nu pot sa spun asta. Si e prima intrebare care mi se pune. De ce pleci. Si eu trebuie sa explic, cu zambet convingator si fara sa se vada ca mi se zbate un ochi din cauza minciunilor emise, ca stati sa vedeti. Situatia mea profesionala este absolut exceptionala. Seful vine in fiecare dimineata, ma saruta cu limba. Si apoi imi da drumul acasa pentru restul zilei. Si culmea, la sfarsitul fiecarei luni imi da si prima. Pentru ca am avut o luna intreaga de armonie. Si pentru ca ma admira in general asa, ca persoana.

Dar eu vreau totusi sa plec pentru ca m-am saturat de asa trai pe vatrai. Eu am nevoie de mai multe provocari in viata profesionala ca sa fiu echilibrata. Daca nu ma solicit, nu sunt certata, nu transpir si nu mananc merdenele pe coltul biroului de stress ca nu termin la timp, nu sunt om. Nici in viata personala nu-mi mai iese nimic. Daca nu dau in branci la serviciu. Si daca nu demonstrez ca pot sa fac cariera. Ca pot sta in sedinte lungi. Ca pot lucra sub stress. Si ca stiu sa lucrez in echipa. In absolut orice echipa, doar echipa sa fie. Dupa o zi de huzur profesional, vin acasa si nu mai pot sa fac dragoste cu prietenul meu. Sunt prea relaxata si nu-mi iese.

Deci, pe scurt, asta e. Ma intelegeti. E prea bine la jobul meu si vreau niste provocari, niste situatii limita. Vreau sa simt ca traiesc. Trebuie sa schimb.

Ok, recunosc ca exagerez. Dar ma scoate din minti intrebarea de ce vrei sa pleci. Pentru ca cel ce mi-o pune stie ca o sa mint. Si eu stiu ca el stie ca eu o sa mint. Dar totusi mi-o pune. Ca sa auda minciuna mea, care sigur seaman groaznic cu cele spuse de toti ceilalti candidati. Si stiu si ca interviatorul se supara daca vorbesc de rau compania la care lucrez acum.

Dar, ce sa fac. Stiam ca o sa vina. Asa ca zambesc. Las putin privirea intr-o parte, ca si cum m-a surprins cu intrebarea asta. Si apoi zic un text invatat acum 10 ani. Pe care l-au mai auzit randuri-randuri de angajatori.
Simt ca e momentul pentru un pas nou in cariera mea. Am acumulat suficient de multa experienta incat sa pot oferi mai mult. Si mi se pare ca aici, in compania pe care o reprezentati, as putea face lucrul asta cel mai eficient si pentru dumneavoastra si pentru mine. Am admirat intotdeauna acest brand si cred ca pot sa-l reprezint foarte bine.

Interlocutorul meu zambeste. Vede ca stiu lectia, si ma intreaba altceva. Ceva ce o sa va spun in urmatorul articol.