Hot City - Cultura urbana feminina

Cu mare pofta am ras cand am auzit de povestea unor manageri nou nascuti, spusa evident de cei care nu faceau parte din tagma lor.

Legenda este ca au fost luati in grup, ascunsi undeva la munte pentru un training intens de trei zile si la sfarsit s-au intors cu mentalitate de cornuta cu creierul spalat. Se spune ca initial erau si ei niste oameni ca oricare altii, glumeti si pusi pe sotii, cunoscatori in ale frecatului mentei si raspunsului in doi peri. Iar la intoarcere aveau grafice in loc de creier si imaginea propriei importante in loc de sentimente.

Niste dobitoace, am exclamat alaturi de toti cei care aminteau legenda ca pe inca o dovada ca a fi manager nu e nimic altceva decat vopsirea ciorii si plimbarea ei in targ pe post de pasare exotica ce costa exorbitant. Iar apoi soarta cruda a facut sa incep sa ii inteleg.

Probabil ca atunci cand au ajuns in locul minunat, li s-au prezentat niste lucruri nu tocmai roz - tot felul de potentiale pericole care vin de dedesubt, de deasupra, din interior, ba chiar din ei insisi (cel mai pervers si incontrolabil dintre toate). Li s-au cerut lucruri pe care le era frica sa le si pronunte, ce sa mai vorbim de creionarea unor planuri, si li s-a spus ca toata firma este o resursa si numai de ei depinde sa fie folosita cum trebuie.

Si asa, venind de la laude si palme nu au mai reusit sa vada oamenii, ci doar resursele. Iar resursele se dovedeau a fi stricate rau, ca stiau ei cata indolenta se ascundea in spatele orelor petrecute cu ochii in calculator. Si dintr-o data li s-a facut frica sa nu fie nevoiti sa ii duca in spate pe toti acesti colegi de catarama. Altfel cu siguranta ei ar fi dat prost si nu cei de care ar fi trebuit sa aiba grija.

Si uite asa de pe o alta pozitie la glume se zambeste doar cu jumatate de gura si mintea in permanenta il testeaza si analizeaza pe cel din fata sa vada in ce fel il poate convinge sa faca ceva mai mult pentru niste obiective pe care acesta nu le simte in nici un fel. Si relatiile se racesc iar cei care inainte iti erau cei mai buni camarazi de tigari sau barfe devin o grija in plus sau un prilej de lauda.

Motiv pentru care ti se pune stampila de dobitoc. Evident, cine esti tu ca dupa doar cateva zile sa vii sa spui ca lucrurile se fac intr-un fel sau altul, sa dai lectii, sa certi, sa ceri? Un ingamfat, cineva caruia i s-a urcat la cap bucatica de importanta care i-a fost acordata.

Cineva care nu mai vede oamenii decat precum niste roboti si care nu mai poate sa priceapa ca daca e urat afara nu ai nici un chef sa lucrezi, oricat ai insista. Parca ei nu ar fi trecut niciodata prin asa ceva… ca doar jucau solitaire toata ziua!

Iar pentru aceasta merita toate sicanele care i se pot face si ridicarile din umeri si lipsa de stres la toate problemele lui si zambetele false si de circumstanta si ocolirea de la o distanta cat mai mare. Sa se bucure si de atat.