Hot City - Cultura urbana feminina

Am iesit si eu de pe bancile facultatii zapacita ca marea majoritate dintre noi. Ce as fi putut face nu imi trecea prin cap. Mai degraba nu as fi facut nimic. Dupa mine era un mod de viata perfect valabil sa stai toata ziua prin cafenele de vorba cu unul altul, sa citesti doua carti pe zi si sa iti petreci cea mai mare parte a timpului judecand ce fac altii. Caci cum altfel poti iesi de la o facultate cu profil umanist?

Din pacate ma nascusem cu cateva secole prea tarziu si cu o nepotrivire de sex ca acest fel de viata sa fie viabil si sa mai aduca si ceva bani. Si de altfel nici nu mai aveam cu cine rumega ideile pentru ca in jurul meu toti cei un pic mai ancorati in realitate incepusera deja sa lucreze. Nu pot spune ca le intelegeam entuzismul. Care era placerea in a barfi colegii de birou, in a face nenumaratele acte repetitive, tot ceea ce cei mai vechi gaseau mult prea banal si pasau mai departe? Ma uitam la ei ca si cum s-ar fi infestat cu un fel de virus care ii impiedica sa vada ca viata lor a devenit plata, incolora. S-or fi prostit ei sau eu nu intelegeam nimic?

Cate unii, trecand peste aerul evident boem si aiurit ma mai angajau in posturi total nepotrivite – vanzari, relatii cu clientii, dar dupa ceva vreme ma dovedeam nefericita si complet incapabila sa ma concentrez. Am vazut in acea perioada tot felul de societati – de la sedii impozante de sticla cu reguli stricte si management strain pana la firmulite ascunse intr-un apartament de bloc, fara directie si fara speranta de a trece dincolo de mica ciupeala.

Ele nu erau de mine si nici eu de ele. Nepotrivirea de caracter era evidenta. Amarata incepusem sa ma intreb daca nu e ceva in neregula cu mine. Pur si simplu nu aveam suficienta rabdare sa ajung la o performanta acceptabila in nici un domeniu. Nu imi placea sa fac nimic, dar cu partea de critica stateam foarte bine. Le vedeam imediat slabiciunile, idiosincraziile, minciunile, dar nu le vedeam niciodata efortul si valoarea. Eh, ma comportam cam ca un copil razgaiat, desi atunci mi se parea ca platesc oricum prea mult prin depresiile repetate pe care mi le creau.

Si pentru ca am trecut cu greu prin acea perioada si totusi, desi nu as mai fi crezut, am iesit la liman, va spun cam ce anume am invatat:

• nu are rost sa iti pierzi speranta, indiferent cate lucruri merg prost. Trebuie sa continui sa cauti si pana la urma lucrurile vor iesi intr-un mod pe care initial nici nu il luasei in considerare;


• chiar si o mie de insuccese sa ai, ele tot vor fi sterse cu buretele atat din amintirea ta cat si a celor din jur prin aparitia unui succes;


• afla cine esti cu adevarat, la ce anume esti bun, ce iti face placere si mergi in acea directie, altfel efortul tau inseamna doar plata unor facturi si mult timp pierdut;


• nu te astepta sa fii rasplatit pentru orice efort faci, partea financiara vine doar odata ce ai si rezultate;


• afirma ceea ce vrei, nu te lasa influentat de senzatia ca esti neimportant; daca tu gandesti asta despre tine ceilalti nu au cum sa te trataze altfel.

Ce ti se intampla atunci cand ajungi undeva unde pare sa fie locul tau? Pur si simplu infloresti. Fara sa iti dai seama toate gandurile negre, problemele dispar, chiar te intrebi cum de le-ai avut vreodata. Si insetata de succesele pe care le obtii iti setezi vise din ce in ce mai indraznete. Deci nu renunta sa speri si speranta nu te va lasa niciodata balta.