In 8 iulie a avut loc prima conferinta despre optimism din Romania. Manafu a reusit si de data asta sa organizeze un eveniment frumos, despre care Bucurenci sa spuna “E conferinta la care vin cu cea mai mare placere anul acesta.”

Imi place sa cred ca in general sunt un om optimist care se situeaza in majoritatea timpului in cadranul oamenilor sanatosi prezentat de psihoterapeutul Eugen Hriscu si vad doar apa din paharul pe jumatate gol despre care a vorbit Sandra Ghitescu.

Tuturor ne face placere sa fim inconjurati de oameni optimisti. Acestia ne insufla o stare de bine si ne dau incredere. Este desigur important ca optimismul sa nu fie prostesc, de genul celui descris de Cosmin Alexandru, unul dinte cei mai buni vorbitori ai conferintei. Spunea dumnealui ca romanii la inceputul anilor 90 erau foarte optimisti in ceea ce privea viitorul Romaniei, fara insa a vedea cu ochi buni celelalte lucruri care ar fi condus la asta, respectiv cresterea economiei, scaderea ratei somajului sau cresterea calitatii muncii.

Optimismul adevarat este probabil in fiecare dintre noi, dar nu toti gasim resursele de a-l scoate la suprafata. Cei mai optimisti oameni pe care ii cunosc sunt cei pe care viata i-a lovit dur inca din tinerete. Au fost nevoiti sa atinga pragul de jos foarte devreme. Odata ajuns acolo nu mai ai alta solutie decat sa privesti in sus, iar atunci se cheama ca devii optimist nu pentru ca vrei, ci pentru ca nu ai incotro. Nu toti avem insa sansa asta.

Mi-a placut sa ascult la Optimism 2009 oameni tineri care stiu ce spun, fie ca au ales sa vorbeasca despre optimism sau  despre pesimism.  Au fost unii care au venit cu experiente de viata (Radu Serban), altii  ne-au indemnat sa ascultam sau sa spunem povesti de succes (Cristi Lupse) si  sa incercam sa ne bucuram nu numai de un scop atins ci si de drumul pe care il parcurgem pana la acel scop (Bobby Voicu). Majoritatea ne-au indemnat sa ne pastram optimismul si entuziasmul prin stabilirea unor tinte realiste, iar noi publicul present in sala am fost deacord.

O conferinta despre nimic si despre tot. Optimismul nu e palpabil (deci e nimic), nu poate fi atins si mai mult decat atat nu-l are toata lumea, dar ne este vital (deci este tot). Si cel mai mare pesimist se transforma, atunci cand ceva il entuziasmeaza. Personal cred ca optimismul se educa, chiar daca unii vorbitori spuneau ca nu pot ei sa ne invete sa fim optimisti, ci trebuie ca fiecare sa gaseseasaca in el resurse pentru a face asta.

Tot evenimentul a fost sponsorizat de Gusto si fiecare participant a gasit pe scaun la intrarea in sala cate o punga de pufuleti. La sfarsit, pentru ca au ramas multe pungi nedeschise, am cerut permisiunea sa le iau si sa le dau copiilor pe care ii voi intalni in drumul spre casa. Cei de la Gusto cand au vazut ca strang pungile mi-au mai adus inca un sac intreg si uite cum plecam de la eveniment mult mai optimista, cu doi saci de pufuleti pentru copii. Nu vreti sa stiti ce bucurie le faceam copiilor carora le dadeam pufuletii pe strada. Am reusit sa impart un sac intreg. Mai am unul pe care il voi duce maine copiilor dintr-un sat din Braila, unde exista un singur magazin la care va vine sa credeti sau nu, nu se gasesc pufuleti.