Hot City - Cultura urbana feminina

In fiecare noapte, un barbat se viseaza urmarit de douazeci si sase de caini feroce. Stie ca sunt exact douazeci si sase: sunt cei pe care i-a ucis in razboi, obligat de tovarasii care il luau peste picior pentru ca nu era in stare sa ucida oameni.  Prietenul sau, regizorul israelian Ari Folman, care ii asculta povestea si se mira ca el insusi nu-si aminteste nimic despre propria participare la razboi, se hotaraste sa isi caute fostii camarazi de lupta si sa ii descoasa. Uite asa ia nastere documentarul Vals cu Bashir.

Incidentul despre care e vorba in film e unul putin cunoscut, petrecut in timpul unuia din multele razboaie din Orientul Mijlociu. In cazul de fata, combatantii erau Libanul, Israelul si Siria. Armata israeliana il sprijinea pe Bashir Gemayel pentru functia de presedinte al Libanului; Bashir a fost insa asasinat de nationalisti sirieni imediat dupa numirea in functie. In semn de razbunare, militia libaneza crestina cunoscuta sub numele de Falange a masacrat un numar necunoscut (estimarile variaza intre trei sute si trei mii) de civili palestinieni din taberele de refugiati Sabra si Shatila, cu permisiunea aliatilor israelieni.

Ari Folman, care avea numai nouasprezece ani cand a fost martorul masacrului, vorbeste despre propriile sentimente de vinovatie, care l-au facut sa-si reprime amintirile, si despre cum s-a spalat pe maini de responsabilitate guvernul israelian, in frunte cu Ariel Sharon.  Incet-incet, din relatarile fostilor tovarasi de arme ai lui Folman, se contureaza nu numai razboiul, dar si oamenii care l-au dus.  Ar fi usor sa-i invinovatim si atat pe soldatii israelieni care nu au facut nimic sa opreasca ce s-a intamplat la Sabra si Shatila.  In “Vals cu Bashir”, ii putem cunoaste.

Folman a ales o tehnica inedita pentru documentar : animatia. Pe de o parte, pentru ca avea putini bani sa faca filmul; pe de alta parte, pentru ca asa putea sa arate lucruri care ar fi fost greu de filmat- imi amintesc, de exemplu, o secventa cam suprarealista in care unul dintre soldati isi imagineaza ca este rapit de o femeie uriasa. Bugetul redus se vede, totusi, in calitatea animatiei, care e un pic prea teapana.

Celelalte calitati ale filmului compenseaza insa din plin. Coloana sonora, de exemplu, e absolut senzationala : muzica originala de tipul“te bantuie si o saptamana dupa aceea” scrisa de Max Richter, plus muzica pop-electronica demodata, din anii 80, pusa aici la treaba atat de bine incat te poti trezi ca iti (re)descoperi gustul pentru ea: OMD cu Enola Gay, This is not a love song de la Public Image Ltd. A se adauga si o doza zdravana de umor negru-tuci: “Astazi bombardam Beirut” cantat pe un ton vesel si suprapus peste imagini cu, evident, bombardarea Beirutului.

“Vals cu Bashir” nu s-a calificat la Oscaruri pentru sectiunea“Cel mai bun documentar” pentru ca, la data inscrierii, nu rulase suficienta vreme in cinematografe din America;  eu va spun insa ca e unul dintre cele mai bune filme vazute de mine in ultimii ani. E din categoria “Trebuie vazut, neaparat”.