Hot City - Cultura urbana feminina

Succesul pe care l-a avut filmul brazilian Orasul Zeilor, din 2002, a deschis drumul si pentru alte filme in acelasi stil, adica despre viata violenta a tinerilor si foarte tinerilor gangsteri din colturi ale planetei la care noi nu ne gandim prea des. “Tsotsi” e o productie sud-africana si castigatoare a Oscarului pentru cel mai bun film strain, de unde putem trage concluzia ca a exploatat cum nu se poate mai bine formula.



Tsotsi e numele personajului principal, sef de banda intr-o mahala de pe langa Johannesburg. Chiar si numele lui inseamna “huligan”. Ocupatiile lui principale sunt jafurile si chiar crima, nu neaparat cu motiv. Pe Tsotsi nu-l deranjeaza sa agreseze femei sau batrani invalizi si, la o adica, nu il impiedica nimic sa-si snopeasca in bataie nici membrii propriei bande in caz ca indraznesc sa-l contrazica.



Pretextul filmului il reprezinta intalnirea dintre anteriorul sus-numit si un bebelus; mai precis, copilul se afla intr-o masina furata de Tsotsi, in mod cu totul inexplicabil, caci gangsterul nostru nu stie sa conduca. In mod si mai inexplicabil, Tsotsi abandoneaza masina si ia in schimb cu el copilul, pe care se straduieste sa-l ingrijeasca. Peripetiile lui cu bebelusul, petrecute pe parcursul catorva zile, se vor un soi de istorie a umanizarii baiatului fara suflet, in timp ce parintii copilului il cauta in lung si-n lat.



Problema mea cu acest film e ca nici o secunda n-am reusit sa cred in umanizarea lui Tsotsi sau sa am vreo simpatie pentru el, desi povestea ne sugereaza, prin flashback-uri, ca toata rautatea i se datoreaza (cum altfel?) traumelor din copilarie. Scenariul porneste de la premisa ca intalnirea cu un bebelus inocent a inmuiat inima de piatra a gangsterului, adevarul e insa ca exista o groaza de oameni ca Tsotsi carora putin le-ar fi pasat de bebelus si care nu ar fi avut nici o problema sa il azvarle intr-un sant.



Iar filmul nu ofera nici o explicatie credibila a schimbarii lui de atitudine- e pe atat de brusca, pe atat de greu de inteles. Chiar si imprejurarile in care ajunge sa aiba grija de copil sunt trase de par. Mi s-a parut prea evident efortul celor care au facut filmul de a lovi o coarda sensibila. E ca si cum m-ar fi apucat de umeri si mi-ar fi strigat in fata: Hai, plangi, e emotionant, nu vezi?



Poate ca sunt insa prea dura cu un film dintr-o zona a planetei in care cinematografia nu e tocmai o prioritate. Daca un asemenea film ar fi fost facut de americani, ar fi sunat destul de banal. Dar e facut de sud-africani, prin urmare avem parte de performante actoricesti reusite din partea unor actori necunoscuti care nu ne strica experienta vizionarii cu vreun renume de vedeta, precum si de culoare locala din belsug, incepand cu decorul mahalalei sud-africane si terminand cu muzica. Din ce-am inteles, muzica ce se aude in film se numeste Kwaito si e hip-hopul sud-africanilor. Pana la urma, daca ne concentram mai putin pe poveste si mai mult pe executie, Tsotsi e o experienta multiculturala interesanta.