Hot City - Cultura urbana feminina

The Runaways au fost o trupa de punk-rock din anii 1970, alcatuita numai din fete adolescente si fondata de Joan Jett, o persoana suficient de celebra incat sa fi auzit de ea si o profana intr-ale muzicii precum subsemnata.

Lasand la o parte diferentele de stil si, sa zicem, de talent, Runaways nu erau mult diferite de vedetele adolescente din ziua de azi: o formatie alcatuita mai mult pe criteriul look-ului componentelor si impinsa de producator pe calea succesului comercial facil. Desigur, fetele acelea stiau sa cante la un instrument, sa compuna muzica si unele dintre ele au mai facut treaba buna si dupa aceea. Dar premisa in felia din cariera lor care e surprinsa in film e oarecum aceeasi: sex, droguri, muzica si destramarea trupei, ca a tuturor trupelor ametite de succes, in special cand sunt compuse din oameni care n-au inca o varsta cu prefixul 2 si carora le e atat de usor sa scape haturile situatiei din mana.

Filmul are la prima vedere o distributie nepotrivita pentru o asemenea poveste cu atitudine- Kristen Stewart, mimoza Bella din “Twilight”, pe post de Joan Jett cea intotdeauna cool, Dakota Fanning, fetita desteapta si palida din aproximativ 1457 filme cu fetite destepte si palide, pe post de Cherie Currie, solista narcomana si fragila a grupului. Tocmai aceasta distributie m-a facut sa ma uit la film- voiam sa le vad pe cele doua “teen queens” facandu-se de ras si sa rad si eu. Culmea, nu mi-au facut pe plac- amandoua joaca bine si sunt credibile in rol, ba pe deasupra canta chiar ele in multe secvente ale filmului si canta bine.

Asa cum au iesit lucrurile, n-avem de a face cu o capodopera, sigur ca nu, dar e o biografie onesta si placuta a rockeritelor tinere si nelinistite, cu mici iesiri in decor din categoria “suntem la Hollywood, uitati-va la noi” (cum ar fi obligatoriul sarut lesbian fara de care cred ca nu se mai face nici un film comercial in America), dar pe care le putem trece cu vederea. Filmul bate un picut moneda si pe o samanta de idee feminista: fetele nu trebuie sa cante la chitara electrica si cu siguranta nu canta rock, dar The Runaways dovedesc lumii intregi cat de gresita e aceasta idee preconceputa.

Cum spuneam, nu ma pricep la muzica, nu stiu cat de influenta sau inovatoare a fost formatia the Runaways, deci nu stiu nici daca merita sau nu un tribut cinematografic. Stiu insa ca sub forma unei notite informative pentru “tanara generatie” care nu a auzit niciodata de ele e foarte util- pe mine m-a facut sa-mi petrec orele de dupa ce am incheiat vizionarea cautand piesele trupei ca sa le ascult in original, precum si alte minunatii de pe coloana sonora.

Pentru ca, pana la urma, filmul asta e un musical in esenta. Nu un musical in stil “My Fair Lady”, ci unul rock and roll- “The Runaways” se vizioneaza dand din cap ca la concert si cele o ora si 45 de minute zboara ca vantul. Carevasazica e un film care raspunde cu succes la intrebarea: “Ce sa-mi mai pun eu in playlist azi?”